Aghiutza.com | Umor calificat

Amintiri din colecţia de vară 2008, când mă aflam în primele săptâmâni de angajat trezit împotriva firii dimineaţa. Şi, cum lucram la mama dracu’ în praznic, pe strada “Futu-i pe mă-sa că departe mai e!”, colţ cu “Să-mi fut una, nu mai ajungem odată?”, mă foloseam de autocarul companiei ca să ajung şi să plec de la companie. Mai mult să plec, că dimineaţa nu mă sculam niciodată la timp, dar asta e o poveste pe care o păstrez pentru partidele de canastă de peste 40 de ani. Scena următoare se petrece seara.

La volanul autocarului, fiinţa pe o tigvă tuciurie o calviţie doar pe jumătate triumfală. Flex, cu uşile larg deschise, cu cotul pe covrig, tipul se uita de după ochelari la mine. L-am văzut că mă vede. M-a văzut că văd că mă vede. Până şi decorul a încuviinţat, tacit, că mă vede. 100 de metri. Sprint, pauză de ridicat din vine pantalonii văduviţi de curea, sprint, pauză de oxigen, sprint. 50 de metri. El - de o imperturbabilitate statuară. Schimb subit tactica: sacrific estetica mişcării şi ultimii 50 îi alerg crăcănat, ca să nu-mi mai trag nădragii la fiecare 5 secunde. De la înălţimea Isuzu-lui său, cred că în faţa ochilor i se derula o secvenţă cinematografică romanţioasă, cu mine alergând în slow-motion printr-un câmp de gălbenele, mlădiindu-mi haotic mâinile în bătaia vântului. 40 de metri. Secvenţa cu vădită temă sentimentală se transfigurează imperceptibil şi veloce într-o scenă naturalist-burlescă, în care personajul principal, roşu la faţă şi cu ochii îndureraţi de un vânt potrivnic, seamănă cu un Michael Phelps spastic care încearcă să bată recordul olimpic într-un bazin cu gelatină. 30 de metri. Cred că am pierdut un ochi. Îl recuperez mâine. 20 de metri. Pleşuvul - încă cimentat pentru posteritate în nemişcare. Nimbul reuşitei se pogoară iradiind asupra autocarului. O rază de lumină îmi străpunge un coi, dar nu renunţ: îmi continui goana maladivă. 10 metri. Parcă deja simt adierea aerului condiţionat nepornit. Întind şi crăcănez, în sinea mea, două degete a victorie. El întinde, în sinea lui, un deget mijlociu şi se crăcănează de râs. După care-şi părăseşte brusc sinea şi se volatilizează. Cu autocar cu tot. Eu îmi trag pentru ultima oară nădragii şi parcurg, exhaustiv şi concupiscent, întreaga-i genealogie. Retroactiv, mori!

Unheilig - Kleine Puppe

(Imagine: caj.ca)

Poliţia Română. Încredere şi siguranţă. Cooperare. Solicitudine. Ingeniozitate. Decizii la limită. Dar mai ales.

20:30

Cartierul Militari, Bucureşti, într-o zi de miercuri. Zonă uşor citadină, blocuri relativ urbane, ferestre de calitate nemaţească, stereo de la un pick-up rusesc vechi transformat în staţie, transpiraţie între ţâţe şi buci, Albacher la promoţie, un televizor NEI din ‘87 cu mileu şi pescar chinezesc pe el, Nokia cu wi-fi şi wallpaper cu Florin Limbric şi, bineînţeles, Aly, care a împlinit nişte ani care i-a împlinit el atunci când a dat cheful ăla caterincă care am fost toţi de ziua lui. “Femeia meeeeea, femeia meea, dujmanii meeeei, dujmaniii meeeei, valoarea meeaa, valoareeeeaaa meaaa…”

“Puuuuula mea!”

22:32

Secţia de Poliţie 21. Ţââââr! Ţââââââr! Ţââââââââr! Ţâr în morţii mă-tii! Un cap de poliţist se mijeşte din tavan, prin gura de aerisire. Chiar dacă îşi încordează şi ultimul muşchi pentru a menţine corectă postura de somn a liliacului, şapca nu-i cade de pe cap. “Antoane, am găsit cremşnitu’, mă…”. Din spatele unei uşi pe care scrie “WC” se aude un grohăit buşit. “Antoane, ţi-e bine, mă? Îţi aduc un furdalizon d-ăla?” Ţââââââââââr! “De la cremşnit nu cred că e, da’ oricum îl duc la criminalistică… şi-apoi la balistică să vedem cum dracu’ a ajuns acolo…”. Ţâââââr! Poliţistul face un salt acrobatic cu două rotiri la 360 de grade şi un triplu şurub şi pică pe vârfurile picioarelor. Ţâââr? Aruncă cremşnitul înspre biroul de unde sună telefonul şi face încă un salt, de data asta eliptic. Aterizează pe scaun înaintea obiectului încă zburator, c-o mână scoate un ziplock şi prinde cremşnitul, iar cu cealaltă ridică receptorul. “Alo?… da… aha, aha… adresa?… şi de unde ziceţi că se aude muzica?… aha, aha… o să trimit de-ndată un echipaj”.
Trosc, se-aude dinspre WC. “Antoane, mai poţi, mă, sau sun direct la morgă?”.

22:50

Înapoi în Militari. “Femeeeeeia meeeaa, femee…”. “Puuuuuuuuuuuuuula mea!”.
“Bună seara, dumneavoastră aţi făcut sesizarea?”, se postează în faţa uşii un poliţist tinerel cu trăsături fizionomice care nu-l recomandă pentru domeniul în care lucrează. “Da”. “Rezolv acum”. Iese în stradă şi scoate staţia. “Cornele, cheamă întăriri. Pare chef mare şi s-ar putea să iasă cu scandal, ştii cum sunt ăştia”. În nici zece minute sosesc pe îngusta străduţă trei maşini de poliţie, o dubă, un ARO, o ambulanţă şi o maşină de pompieri. Un poliţist în etate deschide energic uşa ARO-ului, care se desprinde şi loveşte zgomotos asfaltul. “Băi, ce pizda mă-sii, cu scotch aţi reparat-o?” Expiră lung a resemnare, după care ia din torpedou o hârtie împăturită. E planul clădirii. Tinerelul se apropie de el şi se sfătuiesc preţ de câteva minute, aruncând în jur ocheade încifrate. Ritos, moşul dă din degete ordine poliţiştilor adunaţi în jurul lui. Aceştia se răspândesc prompt şi ocupă locuri strategice, în spatele maşinilor sau al boschetelor. “Băi, ce pizda mă-sii?”, ţipă poliţistul în vârstă la un coleg care se pitulase după un pechinez. Micuţa alee până la intrarea în bloc e împânzită cu oameni în albastru. Tinerelul şi moşul se îndreaptă aplecaţi spre uşa blocului. Clic, clic, clic!, se aud pistoalele armându-se aproape concomitent.
“La trei. Unu, doi, tr…”

23:30

Tot Militari. “Femeeiaa…”. “Puuuuula mea, frate!”

23:35

Secţia de Poliţie 21. Ţâââââââr! Ţââââââââr! Ţâr, futu-ţi gura mă-tii! “Alo? A, da… păi am trimis echipaj… da’ n-au putut să intre în bloc, că e cu interfon…”. Pune telefonul în furcă şi-şi întoarce capul spre un colţ al încăperii: “Antoane, au adus băieţii care au fost la intervenţie cremşnituri proaspete… vrei unul?”

P.S. Ar fi trebuit să fiu în pauză, dar momente ca acesta mă fac să-mi amintesc de motivul pentru care mi-am făcut blog.
P.P.S. Ora 2:18 AM. “Bă, opriţi în pula mea muzica aia!”. Petrecerea continuă.

Dumitru Fărcaş - Bărbătesc din Maramureş

(Imagine: byfinalone.blogspot.com)

Sincer, mă bucur că exişti. Eşti un model pentru cei ce vor să te asculte cu ochii închişi. Eşti o facultate pluridisciplinară într-un singur om. Ţii frâiele vieţii într-o mână de zbir şi sunt fericit pentru tine. Nu-i asculta pe chibiţi când şoptesc pe bancheta din spate că ai fi un nimeni doar pentru că nu ai făcut şcoală. Ei sunt nişte pigmei trişti care îşi hrănesc vanitatea desconsiderându-i pe alţii, pe când tu eşti OMUL.

Tu ştii politică. Pe când analiştii toceau de prisos lungime de bandă pe la diferite televiziuni, tu deja aveai viziuni şi spuneai lumii adevăruri nebănuite: “toţi sînt nişte hoţi, dă-i în pula mea! Vezi, dacă e lumea fraieră şi i-a votat?”. Tu ştii economie. Micro şi macro. Nu trebuie să iroseşti bani pe ample cercetări la nivel naţional ca să-ţi dai seama ce nu merge bine. Nu trebuie să convoci nişte puţe de specialişti ca să găseşti o soluţie. Tu o ştiai înainte ca problema să apară: “da’ să ieftinească benzina, futu-le muma-n cur, că li se umflă burţile de la atâta furat! Şi să nu mai scumpească atâta ţigările!”. Tu ştii ce loc ocupă religia în psihicul versatil al omului contemporan. Ştii să delimitezi spiritualul de profan şi să le încadrezi într-un tablou descriptiv al societăţii româneşti. “Aaaa, Becali? Ăsta-i om bun, că dă la oameni şi crede şi în Dumnezeu! L-am votat în 2004!”. Tu ştii să apreciezi tradiţia şi datinile româneşti. “Mâine mă duc la pomană la un cumătru, ăsta e om avut şi-o să mânc cât pentru o săptămână…”. Ca atare, eşti o veritabilă oprelişte în calea degradării culturii naţionale. Ştii bine că fără o identitate solidă am deveni sclavii globalizării. Tu eşti şi un mare patriot. Ireverenţa faţă de alte naţii vine dintr-un copleşitor sentiment de iubire pentru România. “Am dus ieri un chinez de la gară până la Victoriei; 1 milion i-am luat! Şi prostu’ a dat, n-a făcut gât, hăhăhă, că nu ştia să lege două cuvinte în română!”. Cunoştinţele tale empirice de fizică îţi permit să aproximezi viteza optimă pe care trebuie să o ai când tragi cu roata în baltă, în aşa fel încât să-l umpli de fericire pe dobitocul de pe trotuar.

Sincer, mă bucur că te-am întâlnit. Pentru că eşti un fin cunoscător al realităţii şi este necesar să mai deschidem ochii din când în când ca să vedem mizeriile din jurul nostru. Fără tine, viaţa mea ar fi fost mult mai goală, iar garderoba mult mai curată. Sunt foarte fericit pentru tine, te respect şi, sincer, îţi doresc să mori. Pe patru roţi, în taxiul pe care ţi l-ai croit după chipul şi asemănarea ta.

EL şi EA, într-un autobuz ticsit (da, e pentru perverşi exhibiţionişti, aşa că rog copiii să nu plece din faţa blog-ului). EL este variabil. Atât de variabil, încât poate să fie şi o ea, un el mai mic, chiar şi o ea şi jumătate de el. EA este întotdeauna aceeaşi - un el sau o ea de pe lângă Piaţa Rahova sau de prin Ferentari. EL se aşază la o distanţă considerabilă faţă de EA şi, de preferinţă, îmbrăţişează o bară verticală. Veţi vedea mai încolo din ce raţiuni. EA declanşează preludiul în compania unei terţe persoane (bătrânii să nu se mai holbeze în halul ăsta, da?), turnând câteva vorbe murdare în urechea terţului: “Dacă nu-ţi convine aglomeraţia, du-te în pula mea cu taxiul!”. Atenţia lui EL intră instantaneu în erecţie şi se întoarce, aproape necontrolat, către EA şi terţ.

Până când EL apucă să realizeze pe deplin cu cine tocmai întreţine relaţii vizuale şi auditive, EA este complet dezbrăcată de convenţii sociale şi gâfâie deasupra terţului: “Aici nu e Piaţa Romană, autobuzul ăsta merge în Ferentari, aşa că mai taci în pizda mă-tii, cucoană!”. EL simte cum muşchii abdominali i se încordează brusc, se relaxează, iar se încordează, iar se relaxează, într-o suită de mişcări rapide şi continue. Începe şi el să gâfâie, cu râsete discrete, şi strânge bara în mână pentru a nu se dezechilibra. EA este udă toată şi, cu ultimele puteri, geme extaziată: “Bagă-ţi dracu’ plasa aia în pizdă şi lasă-mă în pace!” EL ejaculează un hohot sonor şi isteric şi, la prima, ţâşneşte pe uşă afară. Puţin năduşit, dar foarte relaxat, trage o gură de aer în piept şi îşi aprinde o ţigară.

13 mai 2007, Bucureşti, sectorul Vanghelie Marian, 13 Septembrie, strad… Aţi observat cei doi 13, nu? Buun, mai departe… Ora 22; cred că 22:13. În bucătărie, în faţa laptop-ului, eu. O temă mă trăgea de mânecă s-o scriu. Un coleg de facultate mă ruga să-l ajut c-o prezentare. Aşa că m-am apucat să fac ceea ce era şi firesc: mi-am aţintit ochii în direcţia peretelui, într-o lungă aşteptare contemplativă. Dintr-o dată, lumina dezertează şi mă lasă într-o beznă totală. În stânga mea, frigiderul horcăie scurt şi, cuprins de frisoane, îşi dă duhul. Pfoaaai! Stai să vezi că am o epifanie din aia cum vezi prin filme. Acuşica trebuie să mi se înfăţişeze un duh mistic care o să-mi releve fulgerător aspecte nebănuite ale antropogenezei, explicaţii cosmogonice surprinzătoare şi numerele câştigătoare la loto pentru săptămâna viitoare. Aştept cinci minute. Nimic. Mai stau cinci - iar nimic. O fi rămas blocat în trafic spiritul ăsta. Data viitoare ar fi bine să vină pe Bulevardul Timişoara, e mai lejer traficul pe-acolo. Sau poate nu nimereşte blocul. Scot capul pe geam să mă uit după el, însă peste tot e beznă. Băi, dă-vă! Sunteţi toţi cuprinşi de revelaţii nocturne? În timpul zilei ce naiba faceţi?

Din noapte, o voce îndepărtată lămureşte cu eleganţă situaţia: “Băăă… futu-le muma-n cur, a picat curentu’!” Aha. Sigur o să spună colegul că am tăiat curentul la juma’ de cartier numai ca să nu-l ajut pe el la prezentare. Rost de temă nu mai e, aşa că o iau pe bâjbâite pe scări în jos, cu gândul să cumpăr de-ale gurii şi de-ale bojocului de la bunul meu amic Agip. Prevăzător, rog o piatră să ţină uşa de la bloc întredeschisă, întrucât poarta noastră e ferecată cu sistem de încuiere bazat pe cartelă electromagnetică. Cu partea de magnetism o mai scoteam la capăt, dar la electricitate stăteam cam prost. În drum spre Agip, trec pe lângă câteva grupuri răzleţe de zavergii, împrăştiate pe la scările blocurilor şi care pesemne puneau la cale planul de bătaie. Bătaie pe care să le-o dea ălora de la Electrica. La întoarcere i-am găsit tot pe la scări, dar în toiul revoltei, cu Guţă, Copilu’ de Aur şi Neumarkt la 2,5 în linia întâi. Cartierul găseşte prilej de paranghelie în orice. A murit Paler? Hai să bem! L-au suspendat pe Băsescu? Hai să bem! Am rămas fără bere? Hai să bem!

Când am ajuns în faţa blocului, am constatat placid că piatra fusese îndepărtată. Firesc. Fumez un cancer şi, pe la ultimul fum, vine un domn vecin. Bagă cartela şi tracasat scuipă o înjurătură. “Ştiţi, nu merge, fiindcă nu e curent”, zic. “Aha”, zice, şi bagă iar cartela. După vreo cinci încercări se dă, în sfârşit, bătut. Mai scuipă una de mamă şi se pierde în noapte. La parter, un alt domn vecin vorbeşte la telemobil pe balcon. “Nu vă supăraţi, îmi puteţi deschide şi mie? Fiindcă nu merge cartel…”. Strâmbă din nas şi îşi întoarce privirea. Îi urez în sinea-mi o colivă pufoasă şi mă orientez către domnul vecin numărul 3, de la etajul întâi, care pupa leneş un tutun. “Nu vă supăraţi, îmi puteţi deschi…”. Flegmează un “nu” acru şi dispare. Mai fac un gest mintal de complezenţă şi îi urez înmormântare în duet cu domnul de mai devreme. Mă postez în faţa uşii, cu privirea cercetătoare în direcţia balcoanelor bunilor mei vecini. Salvarea vine de la o tânără care probabil profitase de obscuritatea apartamentului şi se strecurase pe sub picioarele părinţilor.

Reîntors în bârlog, interpelez telefonic o cucoană de la nefurnizorii de energie electrică pentru a afla când ni se vor lumina şi nouă, vieţaşilor din 13 Septembrie, căpăţânile. În 2-3 ore, mi se şopteşte. Într-o oră şi vreo 10 minute curentul se înzdrăveneşte şi… Şi cam asta a fost tot. Nu schimbaţi însă blogul, căci în continuare vom redifuza în direct reluarea documentarului “Războinicul luminii de opaiţ”. Asta dacă nu cade iar curentu’.

(Imagine: Schwadron Harley - www.schwadroncartoons.com)

Te-am văzut! De mult te-am văzut. Stai acolo în colţ şi-ţi freci mâinile gândindu-te cum să i-o coci amărâtului. Degeaba încerci să pari natural, să te scarpini în cap cum faci de obicei - eu te-am mirosit de cum ai intrat şi ai dat politicos bineţe. Mă-ta n-a murit încă, amicul tău nu e gay, gagica aia nu e prostituată şi al dracu’ să fiu dacă tu ai cancer, că acum chiuiam de fericire dacă era pe-aşa. Aşa că, înainte de a face orice, te sfătuiesc prieteneşte: mai bine nu. Bagă-ţi picioarele într-un lighean cu apă caldă, schimbă pe OTV şi las-o pe mă-ta să trăiască, pentru că săraca n-are nici o vină că eşti tu cercopitec.

Din entuziasm faţă de această păcăleală de zi, aş vrea să arunc violent prima cărămidă care sper că va constitui temeiul unui antrenant sport naţional, dacă nu chiar mondial. Uite, treaba stă aşa: dacă încerci vreo scamatorie de autobază cu mine, te plesnesc cu peştele congelat peste faţă până faci pneumonie la creier. Puteţi să încercaţi şi voi, cei de acasă, e distractiv! Şi umanitar în acelaşi timp, căci fiecare peşte va fi donat ulterior unei ţări din lumea a treia. De asemenea, avem şi premii. Cel mai prolific plesnitor-donator va câştiga un weekend-surpriză la munte alături de statuia de ceară a Andreei Marin - dacă e băiat, sau un model de ghips al frezei lui Dan Bordeianu - dacă e fată. Cel mai plesnit păcălicios va beneficia, implicit, de un nou look. Iar cel mai mare peşte va cuceri recunoştinţa unui întreg sat de etiopieni. Hai, spor la treabă, unul dintre premii o să fie al tău cât ai zice peşte!

Te-am văzut de departe. Veneai agale pe străduţa pe care mă pregăteam s-o părăsesc. Ocoleai cu grijă băltoacele şi băltoaiele. Ai trecut pe lângă un grup gălăgios de tineri şi de tinere, ai încetinit, dar nu te-ai uitat. Impasibil, îţi vedeai de drumul tău, ca un predicator ce nu se lasă tentat de ispite periferice. Apoi ţi-ai aranjat ochelarii şi ţi-ai dres cu calm mustaţa. Cred că te-ai şi scobit fugitiv cu unghia între măsele, însă miopia nu mi-a dat voie să percep foarte precis acest amănunt. Te apropiai de mine şi ceva din comportamentul tău de o simplitate câmpenească mă făcea să mă foiesc pe interior. Tot felul de întrebări legate de iminenta noastră întâlnire pe acea străduţă lăturalnică mi se iţeau în cap. Simţeam că trebuie să încerc să fiu natural când trec pe lângă tine şi nu ştiam cum să fac asta. Să trec pur şi simplu? Să-mi domolesc pasul? Să mă depărtez? Să mă uit rugător în ochii tăi? Şi cum mă zvârcoleam stingher în dubiu şi tu erai la doar un metru distanţă de mine… ţi-a scăpat creierul de vită în picior, piciorul de troglodit în pedala de acceleraţie şi ai aruncat juma’ de baltă pe mine, imbecilu’ neamului! Aşa că mori! În rate, în chinuri, în Libertatea, în taxiul pe care atât de mândru îl conduci, în pauza de masă, în zi de Paşte - când şi cum vrei tu, numai mori! Mulţumesc.