Aghiutza.com | Umor calificat

Acţiunea postului următor reprezintă 30 de minute din viaţa nepersonajului Aghiutza şi se desfăşoară în timp real, dar cu întârziere de 3 şniţele şi o bere. Tot ce spui poate fi folosit împotriva ta. Ai dreptul la un avocat; dacă nu îţi permiţi unul, va fi desemnat… Pardon.

Elvis complotează împotriva mea. Până mai ieri era doar o bănuială speculativă, cum ar zice Sexy-Brăileanca dacă n-ar avea tot timpul gura plină, însă acum e o certitudine sigură (cum ar zice Boc dacă n-ar fi atât de mic). Deci Elvis mă urăşte, ceea ce îi doresc şi eu la toţi copiii lui să li se întâmple când mănâncă piftie de icre negre.

Prima dată m-a urât când am bagat portofelul în buzunar şi acesta din urmă a făcut hârşt, iar portomeneul a facut “uuuiiiiii” pe crac în jos. A doua oară m-a urât când n-am găsit loc de parcare unde parchez de obicei. A treia oară, când n-am găsit nici acolo unde o parchez de obiceiul de rezervă. A patra oară, când şi rezerva rezervei planului B era ocupată. După ce în sfârşit am izbutit să găsesc un trotuar pe care s-o ancorez, m-a urât a cincea oară, punându-mi în faţa picioarelor o scurtătură pe care nu puteam să o refuz, chiar dacă n-o umblasem niciodată (topografia locului şi intuiţia m-au asigurat însă că nu am cum să dau chix). Fatalitatea a ţinut să-mi demonstreze contrariul: am ajuns într-o intersecţie mânjită de noroi vârtos în centru, pe margini, pe diagonale şi chiar pe bisectoare.

A şasea oară m-a pizmuit cu sete, făcându-mă să cred că sunt un finuţ şi că fizica îşi va întoarce privirea de la erezia gravitaţională pe care voiam s-o comit. Greşit. Adidasul stâng s-a împlântat avid în nămol, iar eu m-am împlântat cu nesaţ în nişte morţi vag delimitaţi. De la a şaptea oară încoace, deja a început s-o dea în caterinci proaste de taximetrist nimerit la un summit despre filatelie. Aşa că m-a urât visceral când, ieşit din mâloşenie, am decis să scutur cu aplomb urmele grele ale ruşinii şi o bucată incertă de noroi s-a torpilat direct în ochiul stâng. Apoteotic m-a urât însă spre final, când spălam adidaşii în cadă, iar capul de duş, lăsat nesupravegheat câteva secunde, s-a apucat să joace sârba cu faţa spre mine.

Concluzia? Să arunce primul Vertu cu pietre preţioase de Ciofliceni cel ce n-a călcat în viaţa lui într-un căcat. Iar mă-să lui Elvis s-a culcat cu tot regimentul.

Bush - Chemicals Between Us

(Imagine: cartoonstock.com)

Pentru că statul degeaba m-a obosit mai mult decât îl obosesc pe Tăriceanu tentativele sintactice de plasare a lui “pe” în propoziţie, mi-am permis să-mi iau o mică pauză de muncă. Sau concediu de servici’, cum ar spune DJ Ghelasie de la Radio Butimanu dacă ar exista. Aşadar, până în septembrie, să aveţi parte de şaorme cât mai de bonton când mergeţi în Bamboo şi neapărat să încercaţi micii cu muştar săsesc din Kristal Glam Club.

Air - Alpha Beta Gaga

Paparazzilor le freamătă buzele într-un unison organic, ca şi cum toţi ar fi angrenajele unei exagerate maşinării cu declanşator şi obiectiv la capătul degetelor. Nările colective amuşină cu nesaţ aerul dimineţii de mai. Cavităţile nazale se contractă şi se dilată într-o cadenţă fulgurantă, maladivă. “Bă, care pizda mă-tii te-ai băşit?”, strică tensiunea estetică a tabloului un băieţandru cu chipiul pe-o parte. În grup, părăsesc ascunzişul pe burtă şi se târăsc până la o Dacie jerpelită, repudiindu-l pe bătrânul pentru care intensitatea momentului şi costiţa cu mazăre de dimineaţă s-au dovedit a fi copleşitoare.

Cele mai prestigioase tabloide şi-au trimis oameni în faţa Loteriei pentru câteva cadre cu Tomy din Mirăslău, un om autentic şi în cel mai înalt grad câştigător a 4 milioane de euro, care urmează să-şi ridice premiul. Paparazzii de la Practic în bucătărie şi de la Revista Patriarhiei Române n-au ajuns încă. Dintr-o dată, toţi tresar spasmodic şi îşi duc reflex aparatele la ochi. Dintre ei, un chelbos cu vestă desfirată scoate un icnet buşit: în mână avea creionul. E de la un ziar provincial şi în urma reducerilor de buget este nevoit să deseneze pozele senzaţionale. Alarmă falsă însă, nu-s decât doi pui de ţigani care ies tiptil pe un geam lateral cu un dulap, două calculatoare, un water cooler şi o canapea pe care picoteşte o funcţionară şi le încarcă într-o căruţă.

Paparazzii alungă cu un oftat grozava opinteală musculară. Într-un final, soseşte Tomy. În spatele Daciei, iar convulsii, iar icnet de la chelios. Tomy este flancat de doi zdrahoni care-şi rotesc suspicioşi ochii în orbite. Unul e şeful de post din sat, altul e tânăr. În faţa lor, avangarda, primarul satului, îndepărtează căcaţii de câine c-un băţ. Un cârnat stafidit se înscrie într-o traiectorie funestă spre paparazzo-ul pleşuv şi se sparge la impact. Iar icnet, dar resemnat. Dinspre nicăieri, se îndreaptă către Tomy o băbuţă cocârjată. Matahalele îşi încordează fălcile într-un debut de înjurătură, însă Tomy le face semn din index s-o lase să treacă. Scoate de la chimir o bucată de parizer de Dorohoi învelită într-un şerveţel şi i-o dă. Clic! Doi paparazzi o zbughesc. “Nu şi-a uitat originile: Tomy îi face concurenţă lui Becali la dărnicie!”. “Câştigătorul lui Dumnezeu! Va candida la prezidenţiale?”.

Tomy mătură cu privirea împrejurimile, după care îşi drege cu o mişcare delicată pantalonii de fâş care îi intraseră în cur. Clic! Alt paparazzo o ia olimpic la goană. “Câştigătorul la Loto e o brută socială! Ascundeţi copiii! Puşcărie!”. Mai rămâne cheliosul cu vestă. Mâzgăleşte ceva pe foaie, şterge, iar mâzgăleşte. Paf!, îi zgâlţâie capul o palmă grea peste ureche. “Ce morţii mă-tii faci pitulat lângă Dacia mea, mă, vrei să-mi furi genţile şi casetofonu’? Futu-ţi morţii mă-tii, chem Poliţia! Fire-aţi ai dracu’ de pensionari!”. Chelbosul este dislocat în şuturi. Creionează în mers ceva şi se cară, şontâc-şontâc, şi el. “Bucureştiul, oraşul bătăuşilor! Ţărani needucaţi! Puşcărie!”.

După o jumătate de oră, ajunge şi paparazzo-ul de la Practic în bucătărie. Cel al Patriarhiei a preacurvit cu mama altui şofer într-un schimb laic de replici şi acum face mătănii pe marginea drumului. În faţa Loteriei nu mai sunt decât căcaţi răşchiraţi. Nici urmă de Tomy. Paparazzo-ul trage o poză mintală cu ceea ce e posibil să se fi întâmplat şi dă să plece. “Nenea, ne ajutaţi şi pe noi să urcăm asta în căruţă?”, strigă dintr-o parte cei doi ţigănuşi care acum împing de zor o Dacie jerpelită.

Iggy Pop - The Passenger

(Imagine: d0wn.com)

Seminar, FJSC. Profa: “Vă rog să scrieţi pe o foaie părerea voastră despre filmuleţul vizionat. Poate scrie şi George, după ce se trezeşte…”. Însă adevăratul motiv pentru care v-am chemat aici nu ţine de reveriile mele, ci de ceva mult mai important, aproape la fel de important ca spălatul zilnic pe dinţi. Ţine de siguranţa noastră, a copiiilor noştri, a copiiilor lor, a dobitoacelor din ogrăzi şi, de ce nu, a parlamentarilor. Pentru că dacă nici în inima democraţiei, recte Palatul Parlamentului, nu te poţi simţi în siguranţă, atunci unde? La Dan Diaconescu în bucătărie? La Nicoleta Luciu între sâni? La Băsescu pe chelie?

Aşa că vă aduc, nu fără riscuri operaţionale (”băăăăăi, ce faci acolo?”), dovada vie, dar ortografic cam dată de gard, că la Palatul Parlamentului nu va fi niciodată un atac cu “fire gans”. Poate cel mult cu “fraier guns”.

Ştiu, poza e mai confuză chiar decât mintea lui Vali Stan, dar dacă mai stăteam câteva secunde cu telefonul nemişcat, riscam să fiu placat de un bivol de la pază.

Gorillaz - Kids with Guns

Atunci când se preface că-i pasă, Guvernul României dă impresia că face chestii. Sau, cum ar zice Oreste, de când cu ţicneal… ezoterismul învârtit pe la emisiunea “Codul lui Oreste”, dă impresia că face dintre cele ce aparţin lumii materiale. Una dintre aceste chestii moşite recent de Executiv este site-ul www.startinternship.ro, al cărui nume spune cam tot ce e de spus despre proiect. În mod absolut firesc, site-ul arată suficient de nasol, dar nu de-asta ne aflăm aici.

Cei care vor să se înregistreze ajung, la un moment dat, să completeze câteva câmpuri. Ei, şi taman când completam pe-acolo m-a traversat, din senin, un fel de epifanie viscerală, o iluminare transistorică asupra motivelor pentru care summit-ul NATO nu s-a ţinut şi nu se va ţine niciodată la Pătârlagele sau măcar la Santropel Conference Centre din Bolintin Deal. Este vorba despre consistenţa cosmopolită a numelor. Pe când Bucureşti poate fi transfigurat, ţac-pac, în Bucharest, respectiv Budapest, Pătârlagele rămâne, invariabil, Pătârlagele.

De aceea, mă bucură nespus de mult că avem şi noi o suită de aşezări săteşti sau citadine cu denumiri de rezonanţă internaţională - fapt semnalat tocmai de formularul de înscriere al site-ului antemenţionat -, care pot găzdui oricând evenimente de anvergură globală. Astfel, oraşul Qwerqwer din judeţul Alba este ideal pentru un Global Youth Summit, Troy (Dâmboviţa) se pliază perfect pe cerinţele Galei de Decernare a Premiilor Oscar, iar Ksjdkf (Covasna), prin specific şi tradiţie, este clar prima opţiune pentru Jocurile Olimpice din 2012.

În altă ordine de idei, că tot vine Paştele, aş vrea să ştiu şi eu, de la cei care au mai fost, cum sunt oamenii şi bucătăria locală în localitatea Imobiliareazi din Cluj şi cam cât costă biletul de tren, pentru că m-ar tenta să organizez un happening restrâns, de bonton, acolo.

Massive Attack - Teardrop

Gâtuit de certitudinea că vă pasă şi că vă scărpinaţi dubitativ între urechi din cauza lipsei mele de pe blog, mă văd nevoit să împrăştii misterul: în urma onorabilului loc 21 obţinut la RoBlogFest, la categoria jurizată Cel mai bun blog (din vreo 450, mulţumesc frumos, poftă bună şi vouă), au sărit pe mine ofertele de publicitate mascată precum ciomăgarii din presă pe aia mică a lui Băsescu.

Mi s-au propus prototipuri de pungi de seminţe pe care să le iau la test drive-uri, ca să scriu mai apoi pe blog despre feeling-ul pe care l-am avut la cârma unor astfel de pungi de ultimă generaţie, despre consum (urban - pe stadion, în parc sau la Mall; extraurban - în faţa căminului cultural, pe mirişte, pe podişcă sau în şanţ) sau despre cum am simţit tracţiunea integrală a palmei vecinului de dedesubt care a cedat nervos şi mi-a altoit vreo două după ce i-am tot scuipat o juma de zi coji de seminţe în balcon.

Până acum totul a decurs fără cusur, însă în zilele următoare sunt programate probele de anduranţă: aruncatul ambalajului peste gard, masticaţie gimnastică în parc, 100 m (minute) ronţăit şi tir combinat de flegme şi coji. Voi reveni cu detalii (mint, n-o să revin cu nimic, poate doar cu fălcile inflamate). Tzuc, ne vedem în Beijing!

The Dandy Warhols - We Used to Be Friends

Din moment ce sunteţi pe aghiutza.com şi nu pe blogul Elenei Udrea, sunt convins că aţi intuit, încă de la însemnarea precedentă, că am fost tocmit de Oana Zăvoranu să înnoroiez eticheta nepătată a lui Vanghelie, în prag de fugă electorală pentru Primăria Generală a Capitalei. Tot datorită flerului vostru investigativ, e posibil să fi anticipat că Oana Zăvoranu, candidata secretă şi de cert prestigiu din partea PRM, plănuieşte să vopsească autobuzele, troleibuzele, tramvaiele şi trenurile de metrou în culorile tricolorului, să le doteze cu aer condiţionat şi cu scaune din piele fină de veveriţă africană, după care să le vândă organizaţiei parareligioase “Martorii lui Elodia” din Copşa Mică.

Ceea ce nu veţi ghici niciodată, însă, este că purtătoarea de stindard naţionalist şi de silicoane a singurului partid-ospiciu din România este, de fapt, un alter ego al lui Vanghelie. Iar ambii reprezintă două dintre multiplele disjungeri schizofrenice ale Marioarei Murărescu. Bun, acum că delirul meu a atins pragul paroxistic şi cămaşa îmi devine din ce în ce mai strâmtă, e cazul să suflăm în lumânare şi să dăm drumul la casetă:

P.S. Binecuvântaţi fie băieţii de la psdtuts.com cu cât mai multe sinecuri, că au tutoriale faine.

Oare la ce se gândeşte primarul Vanghelie atunci când nu se gândeşte la nimic? Oare cu ce idei vine el în consilii atunci când nu e prezent? Oare se duce la toaletă în timp ce se află la volan? Răspunsul la aceste întrebări - dar şi la cea legată de manevrele subterane care au făcut ca Gabriel Cotabiţă să nu primească încă premiul Nobel pentru fizică - numai în fotografia de mare rezistenţă de mai jos! În care este surprins însuşi biroul de lucru al lui Vanghelie!! …Necenzurat!!!

Am citit în Academia Caţavencu că fostul aghiotant al Andreei Marin Bănică Jr, Cove, locuieşte pe undeva pe lângă intersecţia dintre Sebastian şi 13 Septembrie. Ei, exact pe-acolo, dar puţin mai în jos, apoi la dreapta, mergi înainte, treci de prima intersecţie, apoi de-a doua, încă vreo 50 de metri şi gata, ai ajuns, am stat şi eu până acum două săptămâni. Asta înseamnă că am fost, practic, vecini şi că aş fi putut să mă duc în orice seară la părinţii lui (da, locuieşte cu ai lui) să le cer o cană de făină.

Deci, urmând firul logic al acestei implicaţii, părinţii lui Cove ar fi putut îndrăzni să mă cheme să-l ajut pe ăla micu’ al lor cu calculatorul, că nu se mai aprinde şi are teme pentru şcoala de dans. Din moment ce le-am folosit făina, m-aş fi dus. În timp ce i-aş fi reparat PC-ul, Cove mi-ar fi putut povesti detalii picante despre tatuajele Andreei Marin Bănică Jr, despre păpuşile Oanei Zăvoranu şi despre lecţiile de dans, iar eu i-aş fi putut relata despre cum am luat făină de la ai lui. Drept mulţumire, Cove m-ar fi cinstit cu o şaorma la şaormăria de pe Mărgeanului şi astfel am fi putut deveni amici. Ulterior, am fi umblat prin cluburi împreună, la agaţamente, iar Cove s-ar fi dat la minora pe care tocmai i-o suflasem unui manelist, lucru care ar fi degenerat într-o uriaşă bătaie şi într-o primă pagină în Cancan. Subiectul ar fi respirat prin presă vreo trei zile, după care ar fi fost lăsat să moară cu perna pe faţă.

Mai mult ca sigur, după nedoritul incident şi recent dobândita faimă, aş fi fost invitat telefonic la emisiuni mondene să-mi dau cu părerea despre intenţia Loredanei Groza de a construi un adăpost pentru bibilicile carnivore de prerie, aflate în prag de extincţie. Într-un final, după un parcurs excelent prin faţa aparatelor foto ale paparaţilor, un sătean din Poplaca m-ar fi dat în judecată pentru că din cauza remarcelor mele misogine, auzite în treacăt la tv în timp ce se epila facial, nevasta lui a născut prematur un copil hidos. Evident, ar fi câştigat. Lucru care m-ar fi aruncat în declin brusc şi apoi într-o clinică de dezalcoolizare, vizavi de căminul de bătrâni unde ia Cove lecţii de dans.

Azi, când mă gândesc la toate belelele prin care aş fi putut trece, îmi doresc ca în momentul în care m-aş fi aflat la uşa părinţilor lui Cove, să le fi zis: “Auziţi, da’ să-i spuneţi lui Cove că-mi bag p**la în făina lui!”.

(Imagine: www.cartoonstock.com)

Începând de astăzi, voi începe o serie de articole de zero valoare literară, dar cu un puternic conţinut de cuvinte. Subiectul este unul familiar şi drag pentru telespectatorii “Tezaurului folcloric”, însă destul de controversat şi uneori cu statut de tabu în cuplurile de absolvenţi de studii filologice. Drept pentru care se cerea un mic ghid practic pentru soluţionarea situaţiilor de criză generate în cadrul bucătăriei capitaliste de către băşini, cunoscute în literatura de specialitate sub denumirea ştiinţifică de flatulenţe.

Preambul
Te afli într-un mijloc de transport în comun, preferabil într-un autobuz, unde e îmbulzeală ca la oficiul de acordare a pensiilor, atât de mare încât nu îţi dai seama dacă puradelul din spatele tău încearcă să te pipăie sau să îţi sufle portofelul.

Anomalia
Realizezi că o ocurenţă nefericită este pe cale să se declanşeze. Apelezi la departamentul administrativ în încercarea de prevenire a crizei şi directivele venite de sus sunt clare: strângi din buci până la prima.

Declanşarea crizei
Autobuzul ia un hop, cineva se împinge în tine, încerci să te redresezi, îţi permiţi un moment de relaxare musculară şi, până să-ţi dai seama de gravitatea acţiunilor tale, simţi cum băşina este eliberată în atmosferă. Cercetătorii care au studiat subiectul au delimitat două dimensiuni distincte ale flatulenţelor: dimensiunea sonoră (care generează temutul “pârţ”) şi dimensiunea olfactivă (care generează devastatorul “fâs”). Aceste dimensiuni pot apărea şi în combinaţie, dând naştere catastroficului “fârţ”.

Analiza situaţională
Primul pas de urmat după declanşarea crizei este o promptă analiză a datelor de la faţa locului: pute? S-a auzit ceva? Dacă a fost o băşină cu trâmbiţe, îmi pare rău pentru tine, dar ţi-ai furat-o rău. Dacă a fost şi cu trâmbiţe şi cu fragranţă, zic să pledezi în instanţă pentru o copilărie nefericită. Acum că am ajuns la singurul caz solubil, şi anume băşina olfactivă, este cazul să trecem la etapa următoare.

Strategia de atac
Cu toate că manualele de PR recomandă în situaţiile de criză sinceritatea, nu cred că vei avea prea mare succes dacă te vei apuca să urli în autobuz: “fraţilor, m-am băşit!”. Ia aminte că timpul avut la dispoziţie este foarte scurt şi că în această etapă efectele deja au început să se propage şi probabil au ajuns în nările celor aflaţi în proximitatea ta. Unii strâmbă din nas, alţii aruncă ocheade suspecte vecinilor. Acum trebuie să intri şi tu în joc, să îţi iei o mină indignată, să te uiţi de colo-colo şi să mormăi scârbit “care mă-sa…..?”. Această tactică se numeşte “disocierea de efect”.

Următorul pas constă în aplicarea strategiei clasice cu numele de cod “aruncatul pisicii”. Cauţi cel mai apropiat vârstnic din preajma ta şi îl înţepi cu priviri încruntate, încercând astfel să transferi vina asupra lui. O lovitură de geniu, care însă este recomandată numai celor experimentaţi şi foarte stăpâni pe sine, este să grăieşti pe un ton ridicat, inchizitorial: “Care-i nesimţitul?” sau “Să deschidă careva geamul, că murim aici…”.

Strategia de retragere
În ciuda aparenţelor, strategia de retragere nu este totuna cu coborârea la prima. Asta te-ar da de gol. Trebuie să cobori cel puţin la a doua, după ce apele se vor fi calmat, aerul se va fi purificat, iar moşul/baba se află izolat într-un colţ al autobuzului.

Recomandări
Pentru fiecare situaţie în care ghidul meu te-a ferit de oprobriul vremelnic al concetăţenilor, te rog donează o agrafă pentru UFNIP (Uniunea Funcţionarelor Nemăritate din Instituţiile Publice). Fetele vor aprecia gestul.

(Imagine: www.cartoonstock.com)

« Previous entries