Aghiutza.com | Tentativă de umor

Amintiri din colecţia de vară 2008, când mă aflam în primele săptâmâni de angajat trezit împotriva firii dimineaţa. Şi, cum lucram la mama dracu’ în praznic, pe strada “Futu-i pe mă-sa că departe mai e!”, colţ cu “Să-mi fut una, nu mai ajungem odată?”, mă foloseam de autocarul companiei ca să ajung şi să plec de la companie. Mai mult să plec, că dimineaţa nu mă sculam niciodată la timp, dar asta e o poveste pe care o păstrez pentru partidele de canastă de peste 40 de ani. Scena următoare se petrece seara.

La volanul autocarului, fiinţa pe o tigvă tuciurie o calviţie doar pe jumătate triumfală. Flex, cu uşile larg deschise, cu cotul pe covrig, tipul se uita de după ochelari la mine. L-am văzut că mă vede. M-a văzut că văd că mă vede. Până şi decorul a încuviinţat, tacit, că mă vede. 100 de metri. Sprint, pauză de ridicat din vine pantalonii văduviţi de curea, sprint, pauză de oxigen, sprint. 50 de metri. El - de o imperturbabilitate statuară. Schimb subit tactica: sacrific estetica mişcării şi ultimii 50 îi alerg crăcănat, ca să nu-mi mai trag nădragii la fiecare 5 secunde. De la înălţimea Isuzu-lui său, cred că în faţa ochilor i se derula o secvenţă cinematografică romanţioasă, cu mine alergând în slow-motion printr-un câmp de gălbenele, mlădiindu-mi haotic mâinile în bătaia vântului. 40 de metri. Secvenţa cu vădită temă sentimentală se transfigurează imperceptibil şi veloce într-o scenă naturalist-burlescă, în care personajul principal, roşu la faţă şi cu ochii îndureraţi de un vânt potrivnic, seamănă cu un Michael Phelps spastic care încearcă să bată recordul olimpic într-un bazin cu gelatină. 30 de metri. Cred că am pierdut un ochi. Îl recuperez mâine. 20 de metri. Pleşuvul - încă cimentat pentru posteritate în nemişcare. Nimbul reuşitei se pogoară iradiind asupra autocarului. O rază de lumină îmi străpunge un coi, dar nu renunţ: îmi continui goana maladivă. 10 metri. Parcă deja simt adierea aerului condiţionat nepornit. Întind şi crăcănez, în sinea mea, două degete a victorie. El întinde, în sinea lui, un deget mijlociu şi se crăcănează de râs. După care-şi părăseşte brusc sinea şi se volatilizează. Cu autocar cu tot. Eu îmi trag pentru ultima oară nădragii şi parcurg, exhaustiv şi concupiscent, întreaga-i genealogie. Retroactiv, mori!

Unheilig - Kleine Puppe

(Imagine: caj.ca)

3 socotinţe la “Recviem pentru un fâs”

• okta 9February2009

  Bă, da’ ce le mai brobodeşti şi tu, să mor io! Zi-o, dom’ne, p’a dreaptă, nu le mai îmbârliga de să nu mai ştie omu’ cât e poveste, cât e poveştire adevărată. Pff… era clar că n-avea cum să fie Isuzu. Nu mai există autocare Isuzu. Nu pe Pământ.

• Filth Musician 9February2009

  Ba eu confirm autenticitatea anecdotei… Si confirm ca mai exista autocare (ma rog, minibusuri) Isuzu Turquoise - si inca noi! Dar cred ca ala al lui Aghiutza era mai degraba un Otokar Navigo Ce ma nedumereste e motivul pt. care ti-ai amintit de povestea asta - it’s been a while sinde you’re driving to work…

• aghiutza 9February2009

  Era un draft scris la vremea aia, pe care mi-a fost lene sa-l termin… Întâmplător am dat ieri de el şi, privind unele formulări şi caterinci proaste, mi-am zis că neapărat trebuie să vadă lumina zilei.

  Eu încă am impresia că e/era Isuzu. Sau poate că Isuzu sunt maxi-taxi-urile alea rupte-n cur şi de-acolo confuzia.

  OKTA, fă o vizită prin lumea bună a autobazelor. Găseşti şi Isuzu, şi pungi de semninţe de acum 20 de ani. Vezi, dacă stai la oraş?

Leave a Reply