Aghiutza.com | Umor calificat

Acţiunea postului următor reprezintă 30 de minute din viaţa nepersonajului Aghiutza şi se desfăşoară în timp real, dar cu întârziere de 3 şniţele şi o bere. Tot ce spui poate fi folosit împotriva ta. Ai dreptul la un avocat; dacă nu îţi permiţi unul, va fi desemnat… Pardon.

Elvis complotează împotriva mea. Până mai ieri era doar o bănuială speculativă, cum ar zice Sexy-Brăileanca dacă n-ar avea tot timpul gura plină, însă acum e o certitudine sigură (cum ar zice Boc dacă n-ar fi atât de mic). Deci Elvis mă urăşte, ceea ce îi doresc şi eu la toţi copiii lui să li se întâmple când mănâncă piftie de icre negre.

Prima dată m-a urât când am bagat portofelul în buzunar şi acesta din urmă a făcut hârşt, iar portomeneul a facut “uuuiiiiii” pe crac în jos. A doua oară m-a urât când n-am găsit loc de parcare unde parchez de obicei. A treia oară, când n-am găsit nici acolo unde o parchez de obiceiul de rezervă. A patra oară, când şi rezerva rezervei planului B era ocupată. După ce în sfârşit am izbutit să găsesc un trotuar pe care s-o ancorez, m-a urât a cincea oară, punându-mi în faţa picioarelor o scurtătură pe care nu puteam să o refuz, chiar dacă n-o umblasem niciodată (topografia locului şi intuiţia m-au asigurat însă că nu am cum să dau chix). Fatalitatea a ţinut să-mi demonstreze contrariul: am ajuns într-o intersecţie mânjită de noroi vârtos în centru, pe margini, pe diagonale şi chiar pe bisectoare.

A şasea oară m-a pizmuit cu sete, făcându-mă să cred că sunt un finuţ şi că fizica îşi va întoarce privirea de la erezia gravitaţională pe care voiam s-o comit. Greşit. Adidasul stâng s-a împlântat avid în nămol, iar eu m-am împlântat cu nesaţ în nişte morţi vag delimitaţi. De la a şaptea oară încoace, deja a început s-o dea în caterinci proaste de taximetrist nimerit la un summit despre filatelie. Aşa că m-a urât visceral când, ieşit din mâloşenie, am decis să scutur cu aplomb urmele grele ale ruşinii şi o bucată incertă de noroi s-a torpilat direct în ochiul stâng. Apoteotic m-a urât însă spre final, când spălam adidaşii în cadă, iar capul de duş, lăsat nesupravegheat câteva secunde, s-a apucat să joace sârba cu faţa spre mine.

Concluzia? Să arunce primul Vertu cu pietre preţioase de Ciofliceni cel ce n-a călcat în viaţa lui într-un căcat. Iar mă-să lui Elvis s-a culcat cu tot regimentul.

Bush - Chemicals Between Us

(Imagine: cartoonstock.com)

Amintiri din colecţia de vară 2008, când mă aflam în primele săptâmâni de angajat trezit împotriva firii dimineaţa. Şi, cum lucram la mama dracu’ în praznic, pe strada “Futu-i pe mă-sa că departe mai e!”, colţ cu “Să-mi fut una, nu mai ajungem odată?”, mă foloseam de autocarul companiei ca să ajung şi să plec de la companie. Mai mult să plec, că dimineaţa nu mă sculam niciodată la timp, dar asta e o poveste pe care o păstrez pentru partidele de canastă de peste 40 de ani. Scena următoare se petrece seara.

La volanul autocarului, fiinţa pe o tigvă tuciurie o calviţie doar pe jumătate triumfală. Flex, cu uşile larg deschise, cu cotul pe covrig, tipul se uita de după ochelari la mine. L-am văzut că mă vede. M-a văzut că văd că mă vede. Până şi decorul a încuviinţat, tacit, că mă vede. 100 de metri. Sprint, pauză de ridicat din vine pantalonii văduviţi de curea, sprint, pauză de oxigen, sprint. 50 de metri. El - de o imperturbabilitate statuară. Schimb subit tactica: sacrific estetica mişcării şi ultimii 50 îi alerg crăcănat, ca să nu-mi mai trag nădragii la fiecare 5 secunde. De la înălţimea Isuzu-lui său, cred că în faţa ochilor i se derula o secvenţă cinematografică romanţioasă, cu mine alergând în slow-motion printr-un câmp de gălbenele, mlădiindu-mi haotic mâinile în bătaia vântului. 40 de metri. Secvenţa cu vădită temă sentimentală se transfigurează imperceptibil şi veloce într-o scenă naturalist-burlescă, în care personajul principal, roşu la faţă şi cu ochii îndureraţi de un vânt potrivnic, seamănă cu un Michael Phelps spastic care încearcă să bată recordul olimpic într-un bazin cu gelatină. 30 de metri. Cred că am pierdut un ochi. Îl recuperez mâine. 20 de metri. Pleşuvul - încă cimentat pentru posteritate în nemişcare. Nimbul reuşitei se pogoară iradiind asupra autocarului. O rază de lumină îmi străpunge un coi, dar nu renunţ: îmi continui goana maladivă. 10 metri. Parcă deja simt adierea aerului condiţionat nepornit. Întind şi crăcănez, în sinea mea, două degete a victorie. El întinde, în sinea lui, un deget mijlociu şi se crăcănează de râs. După care-şi părăseşte brusc sinea şi se volatilizează. Cu autocar cu tot. Eu îmi trag pentru ultima oară nădragii şi parcurg, exhaustiv şi concupiscent, întreaga-i genealogie. Retroactiv, mori!

Unheilig - Kleine Puppe

(Imagine: caj.ca)