Aghiutza.com | Umor cu premeditare

Oare la ce se gândeşte primarul Vanghelie atunci când nu se gândeşte la nimic? Oare cu ce idei vine el în consilii atunci când nu e prezent? Oare se duce la toaletă în timp ce se află la volan? Răspunsul la aceste întrebări - dar şi la cea legată de manevrele subterane care au făcut ca Gabriel Cotabiţă să nu primească încă premiul Nobel pentru fizică - numai în fotografia de mare rezistenţă de mai jos! În care este surprins însuşi biroul de lucru al lui Vanghelie!! …Necenzurat!!!

După scumpirile la gaze, facturile apneice la întreţinere, taxele auto plătite aiurea, ieşirile publice ale lui Miron Cozma şi concertele lui Fuego, merităm şi noi o veste bună, cinstită şi inutilă, nu? Care, îndeajuns de surprinzător, momentan nu vine de la cercetătorii de buzunare din Zăbrăuţi, ci de la cercetătorii de tehnologie de la NASA, în plin featuring alături de British National Space Centre.

Înarmaţi cu ochelari şi cu piure de castane, băieţii cu pricina ticluesc în mare nesecret o reţea de telefonie mobilă în spaţiu, care va permite celor aflaţi pe Lună să vorbească la telemobil cu pământenii. Eu zic că da, era şi timpul! De ce să nu comande şi cosmonauţii o pizza în timp ce aşteaptă să se încălzească motorul vehiculului selenar? Sau de ce să nu ştie nevestele tot timpul unde se află soţii lor, care le-o servesc mereu pe-aia obosită cu “iubi, ştii, mă duc în spaţiu… nu, n-am cum să te sun, pisi… bine, o să iau lapte înainte să vin acasă…”?

O singură rugaminte am: să nu lăsaţi români în spaţiu, că ăştia-s de neam îndoielnic. O să umble ţanţoşi pe-acolo cu celulare scumpe, dar fără credit pe cartelă, o să le ceară insistent celorlaţi astronauţi telefonul să dea un mesaj sau un beep şi, până să-ţi dai seama, deja şi-au invitat toate rudele la un grătar şi sparg veseli sticle pe marginea craterului.

Undeva, în privata unei agenţii, un copywriter s-a aflat în lung travaliu după un brief stricat, care i-a picat de-a curmezişul. Ce a reuşit să bălmăjească este vizibil şi stă lipit prin staţiile de metrou: “Noul Axe Dark Temptation. La fel de irezistibil ca ciocolata” - un slogan de te caci pe tine, cum ar zice scatologii de la Violet.

Ieri s-a nimerit să pic în acelaşi vagon de tren cu nişte fotbalişti juniori (însoţiţi de clasicul antrenor îmbrăcat în trening cu culorile naţionalei) care probabil se întorceau dintr-un cantonament la KFC. Şi, în timp ce aşteptam liniştit să deraieze fix partea de tren în care staţionau băieţii, m-a plesnit! Exact în momentul în care prima eructaţie a părăsit gâtul colectiv al grupului, eu ştiam că o să scriu pe blog despre asta.

Aşadar, însemnarea de astăzi aduce în prim-plan acel fotbalist de liceu cu şosetele peste pantalonii sport şi cocalar în perioadele de loisir, pe care îl voi numi generic fotbalar (fiind cunoscut în anumite regiuni şi sub numele de cocalist), iar specific Giani. Chiar, cum se face că într-un grup de fotbalişti mai mare de 3 persoane, pe unul trebuie să-l cheme neapărat Giani (cu variaţii de grafie, bineînţeles: Gieani, Giany, Geanii etc.)? Acuma eu le înţeleg predilecţia pentru Giani Kiriţă, fostul jucător al lui Dinamo, dar nu credeţi că e puţin cam ezoteric pentru publicul larg, băieţi? Nu vă mai ajung denominaţii ca Mutu, Chivu, Rădoi, Jean-Paul Sartre sau Angela Felicia Botez?

Lăsând asta la o parte, am remarcat că pentru un fotbalar totul este nou (”Uaaa, să-mi bag pula, au budă în buda din tren, coaie!”) şi că de fiecare dată un resort abisal îl face să împărtăşească numaidecât şi foarte sonor uluitoarea descoperire (”M-am pişat în gaura aia, bă!”). Indiferent unde se află, lumea este permanent un prilej de revelaţie cultural-cognitivă pentru Giani. O altă chestie pe care involuntar am observat-o e că fotbalarul, oriunde s-ar duce, merge în grup cu băieţii (băieţii fiind nişte homălăi la fel de îndoielnici ca el): “Am fost ieri la coarde, pulă, da’ n-am futut nimic că eram cu băieţii, 12 oameni într-o cameră de 4 pe 4 şi, pula mea, nu aveam loc nici măcar să-mi mişc deştele de la picioare…”.

Pentru cei care deja exersează cum să-şi tragă şosetele peste panataloni, îmi pare rău, dar am o veste proastă: s-a dovedit, absolut ştiinţific, că fotbalarul are o durată de viaţă foarte scurtă, ce nu depăşeşte niciodată liceul. Cu toate că în timpul gimnaziului şi, mai ales, al liceului are parte de o creştere fulminantă pe plan monden local, fiind cunoscut drept un băiat de viaţă, bea şi conduce, fute şi se duce!, fotbalarul se stinge în mod dubios imediat după a 12-a. “Bă, să moară mă-ta-n pula mea, l-ai mai văzut pe Giani? Că n-am mai auzit nimic de el, în slobozu’ la tac-su’…”. “Bă, ştiu că eram cu el la banchet, ne distram cu chestia aia care luminează de sus şi care dansezi sub ea cu două pizde care erau cu noi, şi dintr-o dată ne felicită directorul c-am absolvit şi paf!, Giani a dispărut!”.

În speranţa că n-o să trebuiască să le cumpăraţi copiilor voştri pantaloni de trening Adidas când ajung la facultate, îmi urez toate cele bune.