Aghiutza.com | Umor calificat

Pe când ideea de profunzime a unora este reprezentată de citirea unei etichete de bere într-un cerc de salahori absolvenţi de şcoli vocaţionale, eu tot ce îmi doresc de Crăciun e un spuzar de oţel, ranforsat, cu monogramă dacă se poate, cu care să-l ard pe Moş Gerilă peste ochi până când recunoaşte, printre sughiţuri şi regrete, că mi-a furat colecţia de cartonaşe cu fotbalişti.

Lăsând la o parte urările sezoniere de bine şi trăgând cu ochiul la comunicarea kinezică a lui Cioroianu din timpul întâlnirilor diplomatice, nu pot decât să ajung la următoarea concluzie: fraţilor, am învins şi singurii care merită gratulaţiile noastre sincere suntem chiar noi înşine! Elodia e moartă şi moartă râmâne, oricât de mult mujdei bioenergetic ar presăra Dan Diaconescu prin studio, iar Pepe e însurat cu Oana Zăvoranu şi însurat va rămâne, oricât de mult mujdei s-ar forţa să mânânce înainte de culcare! Şi, mai presus de toate, revelionul şi Sărbătorile de iarnă bat cu pumnii în uşă, cerându-ne donaţii pentru Biserica Guvizilor Astigmatici sau încercând se ne vâre pe sub preş bunăstare televizuală, sarmale la plic şi Burger la PET.

Pentru că aici voiam să ajung, la iniţiativele şi stăruinţele mass-media de a încununa un an plin de frustrări politice, neajunsuri materiale şi inegalităţi sociale cu catharsisul cârmuit de ştirile despre idioţi care crapă cu friptana în gură, despre nişte obidiţi care lustruiesc flota de utilaje de deszăpezire trei sferturi de an, pentru ca la prima ninsoare să facă declaraţii-şoc că iarna i-a luat prin surprindere, despre pensionari exaltaţi care folosesc Prostamolul din dotare pe post de armă emoţională pentru a prinde un loc la revelionul lui Vanghelie sau despre budinca de soia pe care Mihaela Rădulescu o va împărţi cu generozitate la masa de Crăciun.

Dar nu are sens să batem în retragere, căci într-o televiziune, poate chiar în momentul ăsta, se aşterne decorul pentru cea mai mare găselniţă a showbiz-ului românesc de la zvonurile despre devianţa sexuală a cuplului patern Decebal-Traian încoace: duoul Ţociu şi Palade. Mai exact, Romică Ţociu şi Cornel Palade, adică aceşti gogoşari reşapaţi cu consecvenţă la fiecare sfârşit de an, aceşti maeştri de mare viitor, veşnic trecut şi nedorit prezent, aceşti veritabili parinţi ai genului sitcom “ca la mă-ta acasă”, care de mai bine de un deceniu rafinează şi adaptează scheme de poante proletare culese de la deschizătorii de drumuri Nae Lăzărescu şi Vasile Muraru.

Înainte să schimbaţi canalul şi să le puneţi scrum de ţigară în cocktail, gândiţi-vă cât s-au sacrificat baieţii ăştia pentru ca spiritul grătarului în scara blocului şi al sunetelor de apel cântate de Nelu Ploieşteanu să fie socialmente acceptabil într-o Românie modernă şi europeană. Imaginaţi-vă că în ultima zi a anului sunt luaţi pe sus chiar şi de pe veceu şi târâţi într-un studio burduşit cu necunoscuţi care îşi trag gurile până la urechi. Aici, sunt obligaţi de clinchetul mălaiului din contract să repete glumele cu care acostau în tinereţe gagice pe la training-urile de optimizare a muncii pe strungurile carusel şi pe maşinile de modificat axe. Empatizaţi puţin cu ei, conştientizând că mai bine de o decadă, în noaptea dintre ani, cu ochii unei naţiuni pe ei, băieţii ăştia nu s-au putut bucura de plăcerea trupească a scărpintului în cur, nu le-a fost permis să tragă un pârţ eliberator în toiul petrecerii şi le-a fost absolut imposibil să borască în glastra cu lalele a vecinilor de palier.

Nu ştiu dacă umilul meu gest de recunoştinţă, care se vrea a fi vag reparatoriu, va conta câtuşi de puţin pentru ei, însă eu vreau să le mulţumesc lui Ţociu şi lui Palade pentru că graţie lor nu deschid televizorul după 20 decembrie şi, mai ales, pentru că nu mi-e ruşine să râgâi atunci când nu mă vede nimeni.

P.S. Busule, Sărbători fericite, mă!

În sfârşit o veste bună pentru domnul Nicolae Văcaroiu, care în weekend-ul trecut a fost târât de bodyguarzi de sub masa de lucru direct sub urna de votare: nişte petrecăreţi de la podgoria Kracher, din Elveţia, i-au dat în dar industriei de alcool cea mai mare sticlă de vin din lume, care măsoară 2,4 metri înălţime şi poate duce în pântece până la 480 de litri. Este un gest elegant din partea lor şi le mulţumim pentru asta, dar, în caz că sticla prinde rădăcini şi în barurile de la noi, există riscul ca domnul Văcăroiu să fie nevoit să-şi ajusteze discursul politic. Întrebarea pusă de dumnealui convivilor nu va mai fi “cine dă primul rand?”, ci mai degrabă “cine se suie pe masă ca să umple paharele de data asta?”.