Aghiutza.com | Umor cu premeditare

Îi cer scuze lui 82.79.19.173 (1) pentru faptul că blogul meu nu este în acord cu interesele dumnealui şi pentru că n-am timp să remediez problema, însă atenţia mi-a fost atrasă de 86.124.185.207 (2), care se pare că este într-o situaţie critică şi, prin urmare, cu încălzirea globală nu-i de glumă. Doamnă sau domnule (atât de grav să fie?) 86.124.185.207 (2), cu regret în suflet trebuie să recunosc că nici pe dumneavoastră nu vă pot ajuta, însă vă pot trimite cu încredere la 81.180.164.109 (3), care îmi este vechi client şi sunt sigur că de aproape două luni de când caută a găsit vrăjitoarea minune (aia de dezleagă farmece, impotenţe, cununii, se pricepe la obstretică, la gogoşari şi la publicitatea BTL). Dacă, totuşi, nu reuşiţi să-l găsiţi la adresa menţionată, vă sfătuiesc să ciocniţi una rece cu 89.36.61.99 (4) şi să aşteptaţi alături de respectabilul 82.79.74.22 (5), poate-poate o să vină de la ruşi.

EL şi EA, într-un autobuz ticsit (da, e pentru perverşi exhibiţionişti, aşa că rog copiii să nu plece din faţa blog-ului). EL este variabil. Atât de variabil, încât poate să fie şi o ea, un el mai mic, chiar şi o ea şi jumătate de el. EA este întotdeauna aceeaşi - un el sau o ea de pe lângă Piaţa Rahova sau de prin Ferentari. EL se aşază la o distanţă considerabilă faţă de EA şi, de preferinţă, îmbrăţişează o bară verticală. Veţi vedea mai încolo din ce raţiuni. EA declanşează preludiul în compania unei terţe persoane (bătrânii să nu se mai holbeze în halul ăsta, da?), turnând câteva vorbe murdare în urechea terţului: “Dacă nu-ţi convine aglomeraţia, du-te în pula mea cu taxiul!”. Atenţia lui EL intră instantaneu în erecţie şi se întoarce, aproape necontrolat, către EA şi terţ.

Până când EL apucă să realizeze pe deplin cu cine tocmai întreţine relaţii vizuale şi auditive, EA este complet dezbrăcată de convenţii sociale şi gâfâie deasupra terţului: “Aici nu e Piaţa Romană, autobuzul ăsta merge în Ferentari, aşa că mai taci în pizda mă-tii, cucoană!”. EL simte cum muşchii abdominali i se încordează brusc, se relaxează, iar se încordează, iar se relaxează, într-o suită de mişcări rapide şi continue. Începe şi el să gâfâie, cu râsete discrete, şi strânge bara în mână pentru a nu se dezechilibra. EA este udă toată şi, cu ultimele puteri, geme extaziată: “Bagă-ţi dracu’ plasa aia în pizdă şi lasă-mă în pace!” EL ejaculează un hohot sonor şi isteric şi, la prima, ţâşneşte pe uşă afară. Puţin năduşit, dar foarte relaxat, trage o gură de aer în piept şi îşi aprinde o ţigară.

Mesaj de neimportanţă naţională, adică fără nici o legătură cu referendumul sau cu noua telenovelă în care joacă Oana Zăvoranu, către pe domnul sau doamna - sau ce o fi - care a avut nesolicitata bunăvoinţă de a-mi curăţa cutia poştală de materialele promoţionale de la Carrefour şi de la vrăjitoarea Vinograda, cea cu dezlegarea de cununii, farmece şi impotenţă. Vă mulţumesc pentru spaţiul de care dispun acum gândacii şi muştele care îmi vor folosi cutia poştală pe post de han. De asemenea, tot ca urmare a demersului dumneavoastră, a fost creat un mini-buncăr care poate adăposti un pudel şi jumătate în caz de atac terorist cu mici expiraţi. Astfel, perpetuarea speciei va fi asigurată. Sunt sigur că, dacă ar avea conştiinţă, acel pudel v-ar îmbrăţişa piciorul cu multă căldură. Totuşi, v-aş fi recunoscător dacă aţi lăsa acei câţiva centimetri cubi de celuloză în cutie pe perioada atacului, întrucât este binecunoscut faptul că primul obiectiv vizat de terorişti este reprezentat de resursele naţionale de hârtie igienică.

13 mai 2007, Bucureşti, sectorul Vanghelie Marian, 13 Septembrie, strad… Aţi observat cei doi 13, nu? Buun, mai departe… Ora 22; cred că 22:13. În bucătărie, în faţa laptop-ului, eu. O temă mă trăgea de mânecă s-o scriu. Un coleg de facultate mă ruga să-l ajut c-o prezentare. Aşa că m-am apucat să fac ceea ce era şi firesc: mi-am aţintit ochii în direcţia peretelui, într-o lungă aşteptare contemplativă. Dintr-o dată, lumina dezertează şi mă lasă într-o beznă totală. În stânga mea, frigiderul horcăie scurt şi, cuprins de frisoane, îşi dă duhul. Pfoaaai! Stai să vezi că am o epifanie din aia cum vezi prin filme. Acuşica trebuie să mi se înfăţişeze un duh mistic care o să-mi releve fulgerător aspecte nebănuite ale antropogenezei, explicaţii cosmogonice surprinzătoare şi numerele câştigătoare la loto pentru săptămâna viitoare. Aştept cinci minute. Nimic. Mai stau cinci - iar nimic. O fi rămas blocat în trafic spiritul ăsta. Data viitoare ar fi bine să vină pe Bulevardul Timişoara, e mai lejer traficul pe-acolo. Sau poate nu nimereşte blocul. Scot capul pe geam să mă uit după el, însă peste tot e beznă. Băi, dă-vă! Sunteţi toţi cuprinşi de revelaţii nocturne? În timpul zilei ce naiba faceţi?

Din noapte, o voce îndepărtată lămureşte cu eleganţă situaţia: “Băăă… futu-le muma-n cur, a picat curentu’!” Aha. Sigur o să spună colegul că am tăiat curentul la juma’ de cartier numai ca să nu-l ajut pe el la prezentare. Rost de temă nu mai e, aşa că o iau pe bâjbâite pe scări în jos, cu gândul să cumpăr de-ale gurii şi de-ale bojocului de la bunul meu amic Agip. Prevăzător, rog o piatră să ţină uşa de la bloc întredeschisă, întrucât poarta noastră e ferecată cu sistem de încuiere bazat pe cartelă electromagnetică. Cu partea de magnetism o mai scoteam la capăt, dar la electricitate stăteam cam prost. În drum spre Agip, trec pe lângă câteva grupuri răzleţe de zavergii, împrăştiate pe la scările blocurilor şi care pesemne puneau la cale planul de bătaie. Bătaie pe care să le-o dea ălora de la Electrica. La întoarcere i-am găsit tot pe la scări, dar în toiul revoltei, cu Guţă, Copilu’ de Aur şi Neumarkt la 2,5 în linia întâi. Cartierul găseşte prilej de paranghelie în orice. A murit Paler? Hai să bem! L-au suspendat pe Băsescu? Hai să bem! Am rămas fără bere? Hai să bem!

Când am ajuns în faţa blocului, am constatat placid că piatra fusese îndepărtată. Firesc. Fumez un cancer şi, pe la ultimul fum, vine un domn vecin. Bagă cartela şi tracasat scuipă o înjurătură. “Ştiţi, nu merge, fiindcă nu e curent”, zic. “Aha”, zice, şi bagă iar cartela. După vreo cinci încercări se dă, în sfârşit, bătut. Mai scuipă una de mamă şi se pierde în noapte. La parter, un alt domn vecin vorbeşte la telemobil pe balcon. “Nu vă supăraţi, îmi puteţi deschide şi mie? Fiindcă nu merge cartel…”. Strâmbă din nas şi îşi întoarce privirea. Îi urez în sinea-mi o colivă pufoasă şi mă orientez către domnul vecin numărul 3, de la etajul întâi, care pupa leneş un tutun. “Nu vă supăraţi, îmi puteţi deschi…”. Flegmează un “nu” acru şi dispare. Mai fac un gest mintal de complezenţă şi îi urez înmormântare în duet cu domnul de mai devreme. Mă postez în faţa uşii, cu privirea cercetătoare în direcţia balcoanelor bunilor mei vecini. Salvarea vine de la o tânără care probabil profitase de obscuritatea apartamentului şi se strecurase pe sub picioarele părinţilor.

Reîntors în bârlog, interpelez telefonic o cucoană de la nefurnizorii de energie electrică pentru a afla când ni se vor lumina şi nouă, vieţaşilor din 13 Septembrie, căpăţânile. În 2-3 ore, mi se şopteşte. Într-o oră şi vreo 10 minute curentul se înzdrăveneşte şi… Şi cam asta a fost tot. Nu schimbaţi însă blogul, căci în continuare vom redifuza în direct reluarea documentarului “Războinicul luminii de opaiţ”. Asta dacă nu cade iar curentu’.

(Imagine: Schwadron Harley - www.schwadroncartoons.com)

Tocmai am primit un link către o înregistrare a emisiunii PoveŞTIRI de Noapte, de pe Acasă TV. După primele secunde, întâia mea reacţie a fost să scap o înjurătură, crezând că e un clip de la Greenpeace în legătură cu salvarea balenelor, dar reporteriţa m-a calmat involuntar pronunţând numele Nikita. Care nu prea mai ţin minte ce post ocupă - vedetă porno, luptătoare de wrestling, contragreutate de macara -, dar măcar nu e balenă sau activistă Greenpeace. Iarăşi, anticipând probabilul meu impas, reporteriţa care se insinuase la ea în baie, cu car de filmare cu tot, a ţinut să mă lămurească: “o femeie în adevăratul sens al cuvântului, o femeie puternică, o femeie frumoasă… Nikita.” Gata, acum sunt relaxat până la ataraxie. Nu s-au dat cu greenpeaciştii ăştia de la Acasă; încă ne mai prezintă emisiuni femeieşti în care sapienţa este valoarea ultimă.

Ceea ce urmează de-a lungul a 9 minute este, la nivel discursiv, veritabil rafinament filosofic şi, la nivel vizual, certă emoţie estetică. Nikita, în calitate de intervievată semi-subacvatică, ne vorbeşte cu o siguranţă peripatetică despre succesul ei, despre bani, despre moravuri uşoare, despre bărbaţi, despre sex şi despre dragoste. Desigur, fiind cu mult înaintea vremii sale, Nikita combină cuvintele după o sintaxă inovatoare şi numai de ea ştiută.

După această sintetică, dar cuprinzătoare incursiune în dialectica vieţii contemporane, Nikita coboară de pe soclul omniscienţei (de fapt, iese din cadă) şi ne dezvăluie latura sa umană, sensibilă, apelând la tertipul frivolităţii. Îmbrăcată într-o rochie de seară care îi vine ca o mănuşă de box, Nikita execută câteva mişcări graţioase de sumo pe melodia Say it Right a lui Nelly Furtado, arătându-ne astfel că şi cei luminaţi cu chibritul pot gusta meschinele plăceri pământeşti. Aştept cu neastâmpăr să revină cât mai curând pe tărâmul ideilor şi să ne explice, în timpul vreunei emisiuni pe TVR Cultural, care este interpretarea modernă a De Virtutibus et Vitiis Libellus.

Über Großen Snitzel Productions tocmai v-a întrerupt pauza de publicitate pentru a vă aduce pe micile monitoare următorul clip de deserviciu public:

Râdem, glumim, trăim în România, dar mai şi părăsim incinta să mâncăm ceva. Aşa că azi o să vă arăt cum se prepară o bârfă consistentă cu topping de credibilitate, pentru care nu ai nevoie decât de următoarele ingrediente: Mircea Sandu, Cosmin Olăroiu, George Ogăraru, demiterea lui MM Stoica, Gigi Becali şi meciul Stelei cu CFR Cluj. Pentru început, se iau primii trei sus-numiţi, se toarnă cu grijă în restaurantul lui Olăroiu şi se amestecă într-o atmosferă destinsă şi aparent intimă. Apoi, în acelaşi restaurant, la o masă alăturată de cei trei, se pune un vârf de cuţit de cetăţean venit şi el să mănânce o pizza.

Se lasă vorbăria la dospit până ce Ogăraru îl întreabă pe Olăroiu de ce a fost dat afară MM Stoica, după care mixtura se tratează cu o lingurinţă de tras cu urechea. Se pune la încălzit răspunsul lui Olăroiu şi se aşteaptă până ce dă în clocot de dezvăluire senzaţională, care ar trebui să arate cam aşa pentru un gust amar desăvârşit: MM Stoica a fost demis de Becali din cauză că l-a luat gura pe dinainte în ceea ce priveşte cumpărarea celor patru jucători de la CFR Cluj - Anca, Jula, Coroian şi Minteuan. Blatul se ornează opţional cu indignare şi se serveşte cald pe la colţuri. Poftă bună!