Aghiutza.com | Umor cu premeditare

Când eram mic, părinţii nu m-au dus neam la circ. Cred că de-asta am ajuns acum, la 21 de ani, să urăsc grasele mcdonaldizate. Desigur, imediat ce am dobândit conştiinţa libertăţii şi mai mulţi bani de buzunar de la părinţi, am mers la circ pe cont propriu. Dar a fost prea târziu, aversiunea faţă de cele care n-au simţul măsurii orizontale deja fiinţa în mine de ani buni. Azi-dimineaţă, foarte de dimineaţă, în timp ce aşteptam la coadă să-mi iau bilet de tren pentru Bucureşti, mi-am dorit din nou să fi vizitat circul în pruncie. În rând, în faţa mea, erau înşurubate aproximativ 10 persoane. Poziţiile a şasea şi a şaptea erau ocupate samavolnic de o Heidi roşie-n obraji, cu bască, ochelari şi strat adipos cât să-i ajungă pentru cinci hibernări polare.

Coada se mişca lejer, oamenii dădeau banii şi plecau zâmbind cu biletul în mână. Dar stai puţin! Începe să încetinească. Apoi se poticneşte. Nu mai merge deloc. S-o fi stricat ceva? S-a înţepenit Heidi? Să scot lopata din rucsac? Să-i chem pe băieţi ca să împingem? Să-i dau un şniţel femeii, că poate i s-a făcut foame de la cei patru metri străbătuţi? Ntz. Nu e cazul. Pricina e alta: Heidi se târguieşte cu funcţionara. Nu ştiu ce dracu’ vrea. Mai grav e că nici cucoana de la ghişeu nu pare să priceapă. Trenul pleacă în şase minute. Eu stau la coadă de vreo cinci şi pot să jur cu mâna pe carnetul de cupoane că treaba mergea ca TGV-ul franţuzesc până să staţioneze agabaritica în faţa ghişeului. Acum gesticulează larg şi cu mult prea mult zel. O mişcare impetuoasă a mâinii e cât pe ce să decapiteze o gagică din spatele ei, dar din fericire tipa se fereşte la timp. Mişcăăă-teee, femeie! Nimic. Nici dacă cerea să i se explice cum un tren cu sustenaţie magnetică zboară deasupra şinelor folosind forţele electromagnetice dintre magneţii supraconductori de la bordul vehiculului şi bobinele de la sol, şi nu dura atât. Heidi se tocmeşte împăcată cu ea însăşi până ce fluierul trenului ne prevesteşte nouă, cei din spatele ei, că vom merge pe naşpa. Nu ştiu alţii cum sunt, şi nici nu prea mă interesează, însă mie nu-mi place statutul de călător naşpet. Nu de alta, dar când se umple trenul, naşpeţii-s ăia care stau în picioare.

Las casa de bilete în plata Domnului. Cu un picior în tren, întorc capul şi o văd pe Heidi legănându-se frenetic de pe un picior pe altul şi înfăţisându-se din ce în ce mai mare. Ţin să mulţumesc cu această ocazie documentarelor despre pahiderme de pe Animal Planet, căci numai datorită lor mi-a fost lesne să-mi dau seama că Heidi nu se pregătea să atace, ci pur şi simplu alerga înspre tren. Dar… băăăăi! Să ia cineva copilul ăla din calea ei. Băăăăăăăă, luaţi… La dracu’! Afiş l-a făcut. Ce-ai avut cu copilu’, mă? Cu ce ţi-a greşit? Măcar de n-ar prinde trenul… Aşa, aşa, se închid uşile. Bagă mare, ăsta de la controale! Pă mă-sa! Namila a băgat mâna şi a dat uşile în părţi cu trosnete asurzitoare. Eh, oricum nu aveam şanse. Dacă apuca trenul să se urnească, asta era în stare să se proptească cu copitele în pământ şi să-l tragă înapoi. Heidi, fată, te-aş înjura, dar mai bine îţi urez poftă bună. Şi, când explodezi, fă-ne o favoare şi explodează în timpul vreunui concediu petrecut la vecinii noştri de la sud. Stratul de ozon de deasupra noastră e şi-aşa destul de găurit. Hai, ciuş!

(Imagine: David Horsey, Seattle Post-Intelligencer - via lugosi.blogspot.com)

Nici o socotinţă la “Heidi, bre, ne mişcăm şi noi mai cu talent?”

Canci păreri la această însemnare, ceea ce poate că e mai bine pentru noi toţi.

Leave a Reply