Aghiutza.com | Umor cu premeditare

Pregătiţi-vă să fiţi la fel ca înainte, căci urmează o ştire absolut nesurprinzătoare, fără semne de exclamare. În urma unui filaj de trei săptămâni fără 20 de zile, desfăşurat în faţa calculatorului, paparazzo-ul neplătit al site-ului www.aghiutza.com a reuşit să fotografieze momente extrem de intime din viaţa unui personaj pe care nu-l cunoaşteţi, nu e vedetă şi nu e nici măcar Bebe Mihăiescu. Subiectul a fost surprins în timp ce întreţinea relaţii vizuale cu WinAmp-ul, fără să-şi dea seama că fereastra de Messenger e larg deschisă, iar lumina la plugin-ul care afişează la status melodia ascultată e aprinsă. Reacţiile trecătorilor au fost variate, de la “pervers pedofil bolnav ce eşti” la “dă şi mie, vericule”. Reacţia paparazzo-ului nostru a fost, în schimb, promptă şi astfel vă putem oferi în exclusivitate acest instantaneu suspect de cenzurat, din motive evidente de luare de mită de la subiect. Audiţie plăcută.

aghiutza has signed out. (4/27/2007 1:25 AM)

Aruncaţi tastaturile în veceu şi beţi o limonadă rece acum! Lăsaţi php-ul să pască liniştit pe izlazul de la Ciorogârla! Acum, acum! De ce? Pentru că noi, inginerii din spatele blogului www.aghiutza.com, v-am rezolvat toate problemele legate de spam! În urma unei munci colective de mare angajament, am reuşit să dezvoltăm un sistem infailibil de izgonire a enervanţilor care aduc “very interesting site, thanks”, “super cool shoes from maghioarla srl” sau “special offer new viagra with radioactive particles” la voi pe blog! Am testat aici, pe www.aghiutza.com, şi chiar merge! E pe bune rău!!! Uitaţi-vă şi voi şi convingeţi-vă:

Dar nu plecaţi încă şi mai staţi puţin pe line, pentru că în curând vom publica rezolvarea unei alte mari probleme de mică actualitate: Cum să-ţi furi portofelul fără să fii turnat la poliţie de tine însuţi/însăţi! Ţineţi pe-aici!

Când eram mic, părinţii nu m-au dus neam la circ. Cred că de-asta am ajuns acum, la 21 de ani, să urăsc grasele mcdonaldizate. Desigur, imediat ce am dobândit conştiinţa libertăţii şi mai mulţi bani de buzunar de la părinţi, am mers la circ pe cont propriu. Dar a fost prea târziu, aversiunea faţă de cele care n-au simţul măsurii orizontale deja fiinţa în mine de ani buni. Azi-dimineaţă, foarte de dimineaţă, în timp ce aşteptam la coadă să-mi iau bilet de tren pentru Bucureşti, mi-am dorit din nou să fi vizitat circul în pruncie. În rând, în faţa mea, erau înşurubate aproximativ 10 persoane. Poziţiile a şasea şi a şaptea erau ocupate samavolnic de o Heidi roşie-n obraji, cu bască, ochelari şi strat adipos cât să-i ajungă pentru cinci hibernări polare.

Coada se mişca lejer, oamenii dădeau banii şi plecau zâmbind cu biletul în mână. Dar stai puţin! Începe să încetinească. Apoi se poticneşte. Nu mai merge deloc. S-o fi stricat ceva? S-a înţepenit Heidi? Să scot lopata din rucsac? Să-i chem pe băieţi ca să împingem? Să-i dau un şniţel femeii, că poate i s-a făcut foame de la cei patru metri străbătuţi? Ntz. Nu e cazul. Pricina e alta: Heidi se târguieşte cu funcţionara. Nu ştiu ce dracu’ vrea. Mai grav e că nici cucoana de la ghişeu nu pare să priceapă. Trenul pleacă în şase minute. Eu stau la coadă de vreo cinci şi pot să jur cu mâna pe carnetul de cupoane că treaba mergea ca TGV-ul franţuzesc până să staţioneze agabaritica în faţa ghişeului. Acum gesticulează larg şi cu mult prea mult zel. O mişcare impetuoasă a mâinii e cât pe ce să decapiteze o gagică din spatele ei, dar din fericire tipa se fereşte la timp. Mişcăăă-teee, femeie! Nimic. Nici dacă cerea să i se explice cum un tren cu sustenaţie magnetică zboară deasupra şinelor folosind forţele electromagnetice dintre magneţii supraconductori de la bordul vehiculului şi bobinele de la sol, şi nu dura atât. Heidi se tocmeşte împăcată cu ea însăşi până ce fluierul trenului ne prevesteşte nouă, cei din spatele ei, că vom merge pe naşpa. Nu ştiu alţii cum sunt, şi nici nu prea mă interesează, însă mie nu-mi place statutul de călător naşpet. Nu de alta, dar când se umple trenul, naşpeţii-s ăia care stau în picioare.

Las casa de bilete în plata Domnului. Cu un picior în tren, întorc capul şi o văd pe Heidi legănându-se frenetic de pe un picior pe altul şi înfăţisându-se din ce în ce mai mare. Ţin să mulţumesc cu această ocazie documentarelor despre pahiderme de pe Animal Planet, căci numai datorită lor mi-a fost lesne să-mi dau seama că Heidi nu se pregătea să atace, ci pur şi simplu alerga înspre tren. Dar… băăăăi! Să ia cineva copilul ăla din calea ei. Băăăăăăăă, luaţi… La dracu’! Afiş l-a făcut. Ce-ai avut cu copilu’, mă? Cu ce ţi-a greşit? Măcar de n-ar prinde trenul… Aşa, aşa, se închid uşile. Bagă mare, ăsta de la controale! Pă mă-sa! Namila a băgat mâna şi a dat uşile în părţi cu trosnete asurzitoare. Eh, oricum nu aveam şanse. Dacă apuca trenul să se urnească, asta era în stare să se proptească cu copitele în pământ şi să-l tragă înapoi. Heidi, fată, te-aş înjura, dar mai bine îţi urez poftă bună. Şi, când explodezi, fă-ne o favoare şi explodează în timpul vreunui concediu petrecut la vecinii noştri de la sud. Stratul de ozon de deasupra noastră e şi-aşa destul de găurit. Hai, ciuş!

(Imagine: David Horsey, Seattle Post-Intelligencer - via lugosi.blogspot.com)

Să presupunem că eşti om. Ba mai mult, să ne închipuim că eşti om în China. Deci un om printre oame… printre chinezi. Şi, aflându-te în plin exerciţiu al funcţei de om, te plimbi printr-un oraş chinezesc la întâmplare ales: Wuhan, să zicem. Din nefericire, atunci când ai hotărât se te închipui om, nu te-ai gândit la neajunsuri. Ţi-ai îngăduit să te îndopi şi să bei regeşte la McDonald’s-ul local, însă ai uitat să laşi tribut la budă. Acum te afli în centru, bulversat şi înrobit de crunte necesităţi. Latrina, ia-o de unde nu-i! Dacă ai fi fost în oricare alt oraş din lume, era cazul să-ţi pui mâinile în cap şi să urli din fundul ogrăzii: “hai liberareeeee!!!!!”. Dar, slava cerului, tu eşti în aleatoriul Wuhan şi tot ce trebuie să faci e să pocneşti din degete. Pac şi nimic mai mult. A mers? A apărut în faţa ta stabilimentul mult râvnit? Nu?! Atunci mai încearcă o dată. Nici acum? Înc-o fisă. Hai, mai vioi!

Bun, acum că te-ai făcut de râs pocnind ca un smintit din degete în centrul oraşului, e cazul să laşi prosteala şi să-i cauţi din priviri pe orezarii cu banderolă roşie la mână. Nu pe comuniştii gata să dea cu pâra la miliţia chineză, ci pe ghizii de toaletă. Care sunt, cum s-ar zice, GPS-ul lui Dumnezeu pe pământ. Pentru numai 3,8 cenţi, aceşti latrinişti iscusiţi îţi vor arăta drumul eliberator şi tu vei reveni printre oameni la fel de om, dar mai slobod, mai cu zâmbetul pe buze şi probabil mai cu o bucată de hârtie igienică lipită de talpă. E bună spre foarte bună ideea şi, ţinând cont de faptul că şi în România sunt destui care se cred oameni, am putea s-o punem în aplicare şi la noi. Din păcate, există riscul unei concurenţe mişeleşti. Mai mult ca sigur, odată cu ghizii de budă vor apărea şi băieţii isteţi, gata să te îndrume către cel mai apropiat boschet pentru numai jumătate din preţul practicat de profesionişti…

(Sursă imagine: www.thefunnybox.com)

Aş vrea să scriu despre spectaculosul divorţ dintre Călin Geambaşu şi nevastă-sa, Lavinia, dar cum habar n-am cine-s oamenii ăştia, mă prefac că n-am văzut şi trec mai departe. Ajung cu gândul peste ocean, în America, de unde suspină vestea că Mariah Carey vrea să-şi cumpere şi ea copil… Aoleu, “cumpere” am zis? Mă scuzaţi, sunt atât de incorect politic, cred că de la şaorma aia de mai devreme mi se trage; să-şi achiziţioneze am vrut să spun. Din moment ce Angelina Jolie şi-a luat cele două bucăţi pe care le deţine din Cambodia, respectiv Etiopia, iar Madonna şi-a făcut cumpărăturile în Malawi, era stringent ca Mariah să ochească o altă ţară ruptă-n cur din lumea a treia. Cum de statul Dijbouti n-a reuşit să dea pe hartă, iar despre Benin a crezut probabil că e o boală, a ales Mexicul, că e aproape şi oricum trebuia să se ducă până acolo să-şi ia seminţe de bostan.

Aştept cu nerăbdare următorul muşteriu care îşi va anunţa intenţia de-a procura un zgâmboi dintr-o ţară subdezvoltată. Eu sper să fie Michael Jackson, fiindcă se ştie cât de mult îi plac copiii. Ca să îi sar în ajutor, vin de pe-acum cu o propunere de ţară: România. Mai ales că ne ştie, a avut cântare în Bucureşti şi chiar a dat mâna cu Iliescu, prin ‘92. Desigur, o să fiu băiat finuţ până la capăt şi o să-i recomand şi copilul ideal pentru el: Irinel Columbeanu. Înainte de-a chiui de fericire cu mâna pe şliţ, fii puţin atent la mine, Michaele: să ai mare grijă cu ăsta mic, că e precoce rău şi deja se cam uită pe sub fustele gagicelor de 18-19 ani.

Te-am văzut! De mult te-am văzut. Stai acolo în colţ şi-ţi freci mâinile gândindu-te cum să i-o coci amărâtului. Degeaba încerci să pari natural, să te scarpini în cap cum faci de obicei - eu te-am mirosit de cum ai intrat şi ai dat politicos bineţe. Mă-ta n-a murit încă, amicul tău nu e gay, gagica aia nu e prostituată şi al dracu’ să fiu dacă tu ai cancer, că acum chiuiam de fericire dacă era pe-aşa. Aşa că, înainte de a face orice, te sfătuiesc prieteneşte: mai bine nu. Bagă-ţi picioarele într-un lighean cu apă caldă, schimbă pe OTV şi las-o pe mă-ta să trăiască, pentru că săraca n-are nici o vină că eşti tu cercopitec.

Din entuziasm faţă de această păcăleală de zi, aş vrea să arunc violent prima cărămidă care sper că va constitui temeiul unui antrenant sport naţional, dacă nu chiar mondial. Uite, treaba stă aşa: dacă încerci vreo scamatorie de autobază cu mine, te plesnesc cu peştele congelat peste faţă până faci pneumonie la creier. Puteţi să încercaţi şi voi, cei de acasă, e distractiv! Şi umanitar în acelaşi timp, căci fiecare peşte va fi donat ulterior unei ţări din lumea a treia. De asemenea, avem şi premii. Cel mai prolific plesnitor-donator va câştiga un weekend-surpriză la munte alături de statuia de ceară a Andreei Marin - dacă e băiat, sau un model de ghips al frezei lui Dan Bordeianu - dacă e fată. Cel mai plesnit păcălicios va beneficia, implicit, de un nou look. Iar cel mai mare peşte va cuceri recunoştinţa unui întreg sat de etiopieni. Hai, spor la treabă, unul dintre premii o să fie al tău cât ai zice peşte!