Aghiutza.com | Umor calificat

Mergi pe undeva. Nu contează pe unde: pe câmp, printe blocuri sau pe sub o sârmă pe care sunt puşi la uscat chiloţi mărimea XXL. Şi, tot mergând aşa fără scop şi fără direcţie, îţi vine-o idee de genul: “băăăăă, ce mişto ar fi să întâlnesc acum o gagică faină!”. Nu apuci bine să ajungi la sfârşitul gândului, că paf!, în faţa ta aterizează o gagică voluptuoasă de te sensibilizează la intrinsec. “Moamă, frate, ce noroc, ce mişto, ce gagică!”, îţi zici tu şi dai să te-apropii de ea. N-apuci bine să-ţi descleştezi buzele într-o mişcare elogioasă, că iar auzi paf şi lângă gagică apare o chestie diformă, bondoacă, celulitică. E un butoi? E monstrul din Loch Ness? E o dură de brânză franţuzească supradimensionată? Nu, e şi mai rău: e prietena ei cea mai bună. “De unde dracu’ a apărut arătarea? Cum de n-am văzut-o? Doar blochează soarele cu corpul ei!”

Treci peste şocul iniţial, îţi ştergi de pe faţă expresia de “am văzut moartea cu ochii”, îţi aduni globii oculari dintre păpădii şi avansezi cutezător înspre nimfă şi sora ei cea vitregă, apocalipsa. Vrei să-i spui ceva gagicii, un număr, un cico, o măslină feliată, dar blestemul supraponderal se bagă între ea şi tine, rânjind a lipsă intelectuală. E ca un fel de secretară pocitania asta. Ştie tot despre prietena ei - ce ciungă mestecă, câte floricele au şosetele roz purtate ieri sau programul social pe o întreagă lună. Ca să ajungi la gagică, trebuie întâi să treci peste ea… sau pe sub ea. Îţi faci programare. Gagica se consultă întotdeauna cu lighioana: “Vineri e bine pentru tine, Nuţi? (ăstea hâde au întotdeauna nume exotice) Zici că ai meditaţie, deci nu se poate… Sâmbătă ai lecţii de balet, nu? (zău aşa, balet? te-au minţit, fată, îţi zic eu că ăştia vor să facă pickhammer din tine) Şi duminică pian, aşa-i? (ştiam eu că trebuie să aibă şi o coardă sensibilă… câţi saltimbanci ţine coarda asta a ta? 20? 50?) Bine, deci rămâne pe joia viitoare…”

În răgazul până la întâlnire, te duci într-un suflet la biserică, înfăşori un acatist într-o bancnotă de 100 şi te rogi să pice ciuma la pat. Maaaare greşeală! Vine ziua cea mare şi, după ce aştepţi 20 de minute în frig, bâzâie telefonul. Răspunzi cu clănţănit de dinţi. “Nu, nu mor de frig, doar că îmi place mie să cânt simfonii cu dinţii. Dar ce s-a întâmplat de nu mai apăreţi?” De la celălalt capăt, o voce gingaşă conturează năpasta: “Păi, ştii, Nuţi e bolnavă şi trebuie să stau cu ea…” Îţi dai jos cerul din cap, o iei la pas spre casă şi te defulezi liric în legătură cu Nuţi. Peste câţiva ani o să-ţi apară şi-un volum de poezii.

Nici o socotinţă la “Năpasta”

Canci păreri la această însemnare, ceea ce poate că e mai bine pentru noi toţi.

Leave a Reply