Aghiutza.com | Umor cu premeditare

Mergi pe undeva. Nu contează pe unde: pe câmp, printe blocuri sau pe sub o sârmă pe care sunt puşi la uscat chiloţi mărimea XXL. Şi, tot mergând aşa fără scop şi fără direcţie, îţi vine-o idee de genul: “băăăăă, ce mişto ar fi să întâlnesc acum o gagică faină!”. Nu apuci bine să ajungi la sfârşitul gândului, că paf!, în faţa ta aterizează o gagică voluptuoasă de te sensibilizează la intrinsec. “Moamă, frate, ce noroc, ce mişto, ce gagică!”, îţi zici tu şi dai să te-apropii de ea. N-apuci bine să-ţi descleştezi buzele într-o mişcare elogioasă, că iar auzi paf şi lângă gagică apare o chestie diformă, bondoacă, celulitică. E un butoi? E monstrul din Loch Ness? E o dură de brânză franţuzească supradimensionată? Nu, e şi mai rău: e prietena ei cea mai bună. “De unde dracu’ a apărut arătarea? Cum de n-am văzut-o? Doar blochează soarele cu corpul ei!”

Treci peste şocul iniţial, îţi ştergi de pe faţă expresia de “am văzut moartea cu ochii”, îţi aduni globii oculari dintre păpădii şi avansezi cutezător înspre nimfă şi sora ei cea vitregă, apocalipsa. Vrei să-i spui ceva gagicii, un număr, un cico, o măslină feliată, dar blestemul supraponderal se bagă între ea şi tine, rânjind a lipsă intelectuală. E ca un fel de secretară pocitania asta. Ştie tot despre prietena ei - ce ciungă mestecă, câte floricele au şosetele roz purtate ieri sau programul social pe o întreagă lună. Ca să ajungi la gagică, trebuie întâi să treci peste ea… sau pe sub ea. Îţi faci programare. Gagica se consultă întotdeauna cu lighioana: “Vineri e bine pentru tine, Nuţi? (ăstea hâde au întotdeauna nume exotice) Zici că ai meditaţie, deci nu se poate… Sâmbătă ai lecţii de balet, nu? (zău aşa, balet? te-au minţit, fată, îţi zic eu că ăştia vor să facă pickhammer din tine) Şi duminică pian, aşa-i? (ştiam eu că trebuie să aibă şi o coardă sensibilă… câţi saltimbanci ţine coarda asta a ta? 20? 50?) Bine, deci rămâne pe joia viitoare…”

În răgazul până la întâlnire, te duci într-un suflet la biserică, înfăşori un acatist într-o bancnotă de 100 şi te rogi să pice ciuma la pat. Maaaare greşeală! Vine ziua cea mare şi, după ce aştepţi 20 de minute în frig, bâzâie telefonul. Răspunzi cu clănţănit de dinţi. “Nu, nu mor de frig, doar că îmi place mie să cânt simfonii cu dinţii. Dar ce s-a întâmplat de nu mai apăreţi?” De la celălalt capăt, o voce gingaşă conturează năpasta: “Păi, ştii, Nuţi e bolnavă şi trebuie să stau cu ea…” Îţi dai jos cerul din cap, o iei la pas spre casă şi te defulezi liric în legătură cu Nuţi. Peste câţiva ani o să-ţi apară şi-un volum de poezii.

Atenţie, se trage! Nu cu gloanţe din cauciuc în suporteri, pe ei, pe mama lor!, ci cu rezultatele unui studiu despre trasul la măsea. Cercetarea vine pe şapte cărări de la britanici şi ne mai ferfeniţeşte un pic mândria naţională: iar suntem codaşi, dom’le! Cică numai 1% dintre românce beau în mod regulat alcool. Iar acest unu la sută probabil că e reprezentat de gospodinele de la ţară, care între un muls de vacă şi o ţesătură la război mai fac câte-o escală la damigeana din pivniţă. Slab, slab de tot. Irlandezele conduc la pas cu 57%, iar englezoaicele rânjesc sfidător din spatele unui reconfortant 33%. Ba mai mult, apetenţa pentru alcool a britanicelor a adus schimbări semificative în domeniu: multe hoteluri şi restaurante din Anglia au fost nevoite să introducă pahare de 250 de ml, în locul celor de 150.

Situaţia asta cere măsuri drastice. Trebuie întocmit un plan amănunţit de reabilitare şi de aliniere bahică a femeimii la standardele bărbăteşti. De-acum înainte, în grădiniţe se va distribui ciocolată cu rom în loc de corn şi lapte; reclamele la margarină sau detergenţi din timpul telenovelelor vor fi înlocuite cu reclame la bere light; Mihaela Tatu îşi va schimba numele emisiunii în “De 3X femeie şi de 5X alcoolică”, iar bărbaţii vor trebui să muncească peste program şi să-şi bată mai avan nevestele, ca să aibă naibii motiv să-şi înece amarul în alcool! Haideţi, că se poate, doar nu vreţi să se şuşotească pe la graniţe că femeile noastre sunt - ce urât sună - oligopotele Europei!

Indienii ăştia sunt oameni cel puţin stranii. Pe de o parte, se duc cu ghiotura să lucreze la Microsoft, iar pe de altă parte au ca fetiş vacile. Tânărul Robin, însă, s-a decis să dea cu tradiţia de pământ şi să rupă gura târgului, căsătorindu-se cu un deal. De fapt, nu numai gura târgului a vrut el să rupă, ci şi un blestem picat în capul maică-sii, care a căzut şi s-a rănit în timp ce încerca să urce pârdalnica ridicătură de teren, botezată de localnici Lakshmi. După ispravă, îndurerata mumă a visat-o pe Lakshmi în rochie de mireasă şi pe fi-su în frac de ginere, aşa că de-aici şi până la cununie n-au mai fost decât un pas de făcut şi un deal de urcat.

Sincer să fiu, toată daravera asta mi se pare necurată. Sunt sigur că Lakshmi - ajunsă deja fată bătrână şi părăsită de muntele de peste râu, care pesemne a ales compania unei fragede coline - i-a pus intenţionat piedică mamei lui Robin. Totuşi, băiatul trebuie să-i fie recunoscător ursitei, căci se putea şi mai rău: dacă maică-sa se împiedica de-un morman de excremente de vacă?

Românii, când pleacă în străinătate, au de ales între a se face cerşetori, culegători de căpşuni, programatori la Microsoft sau cercetători la institute cu blazon. Cum lui Radu Silaghi-Dumitrescu nu i-au plăcut dimineţile răcoroase din Anglia, petrecute la ieşirea din metrou, a hotărât să se facă cercetător la Universitatea din Essex. Unde, alături de alţi 11 oameni asemenea lui, şi-a pus deşteptăciunea la muncă pentru a ticlui sângele sintetic. Acesta poate fi produs şi sub formă de praf, urmând ca la contactul cu apa să devină lichidul vital pentru corpul omenesc.

Asta e o veste nespus de bună, însă cred că românul şi-ar putea aduce o contribuţie şi mai mare la progresul ştiinţei. De pildă, ar putea să inventeze alcoolul praf, la pliculeţ, pentru cei care nu au bani de dat pe băutură. Astfel, doar cu 5.000 de lei vechi, îţi poţi duce alcoolemia la cote de basm, pentru ca mai apoi să te făleşti în faţa prietenilor că la testul cu fiola a ieşit cu mult peste limita legală.

Cică nord-coreenii au testat prima lor bombă nucleară, la 385 de kilometri de Phenian. Cum? Simplu. Au luat meşterii animalul exploziv de guler, l-au băgat în pământ, au apăsat pe “Play” şi booooom! Să tot pocnească triumfător artificiile şi să şiroiască fără număr şampania, căci testul a fost un succes răsunător, zguduitor, dacă nu chiar asurzitor. Mai ales că autorităţile s-au lăudat ulterior că explozia nu s-a soldat cu vreo scurgere radioactivă. Eu îi cred, chiar dacă ONU şi alţi moftangii de talie mondială cârtesc. Păi cum să nu fie un succes, dacă până şi individul care trecea întâmplător prin zonă a salutat iniţiativa, cu toate cele 10 mâini ale sale?

Am văzut şi eu, în sfârşit, cel mai cu Marcel Iureş film din ultima vreme, Goal! (2005). Mda, ce pot să zic? Noroc mare a avut Iureş cu faţa lui de englezoi cvasiblazat, că l-au trântit producătorii pe banca de antrenor la Newcastle United, unde poate vorbi cu gagica pe minutele clubului în timp ce amărâtul ăla de protagonist se zbânţuie de nebun cu mingea prin noroi. Noroc au avut şi fotbaliştii Beckham, Zidane şi Raul, pentru că seamănă cu jucătorii omonimi de la Real Madrid şi astfel au ciupit câteva minute de peliculă.

În schimb, Santiago Munez (Kuno Becker), eroul mingicar şi înnoroiat, se scoate până la genericul de final fără să aibă aspect de englezoi sau să semene cu vreun jucător de la Real. Asta pentru că scenariştii au vrut un film pentru toată familia, cu happy-end, şi nu unul R-rated, în care protagonistul se împiedică de un prezervativ aruncat din tribune şi-şi frânge… cariera. Dar, ca nu ziceţi că-s sandilău, o să vă sintetizez o scurtă descriere sumară a poveştii: Santiago în Mexic, Santiago emigrant, Santiago în Los Angeles, Santiago fotbalist, Santiago şi scouter-ul din Anglia, Santiago în probe la Newcastle, Marcel Iureş, Santiago şi Marcel Iureş, Marcel Iureş şi Santiago, Santiago şi perioada nasoală, Santiago şi perioada bună, Santiago goooooool! şi io-te-l că se îmbrăţişează c-un coleg de echipă! Asta poate datorită continuărilor, Goal! 2 şi Goal! 3, care sunt pe ţeavă.

A, am menţionat că filmul ăsta e cu Marcel Iureş, ăla de seamănă cu compatriotul nostru care a jucat în Goal!?

Hiperactivi de la atâtea cafele şi gogoşi, mai-marii poliţiei rutiere şi-au chemat secretarele de sub birou şi le-au dictat un nou cod rutier. Bun, rău, de călcat cu maşina sau de agăţat la retrovizor, asta vom vedea după 1 decembrie. Între timp, din puhoiul de amendamente şi adăugiri am pescuit o măsură interesantă: obligativitatea purtării centurii de siguranţă, indiferent că te afli în faţă sau pe bancheta din spate.

Daciile janghinoase, neprevăzute cu centuri pentru locurile din spate, sunt însă libere să fenteze această măsură legislativă. Aici nu mi se pare corect. Să-şi pună toţi centuri, pentru toţi pasagerii din maşină! Păi cum aşa, de siguranţa emigranţilor clandestini, care trec ilegal graniţa ascunşi în portbagaj, n-ar trebui să ne preocupăm?

1:37 AM… 2537 de oi… 2538 de oi… 2539 de oi… 2540 de oi… ba pe mă-sa! Renunţ. E aproape 2 noaptea şi sunt treaz, pentru că, să vezi păţanie, m-am culcat singur şi m-am trezit cu insomnia lângă mine. De fapt, era chiar peste mine. Mârţoaga asta e mai rea ca o nevastă, zău aşa! E obeză, scofâlcită, puturoasă, te cicăleşte noaptea fără ca măcar să vorbească sau să aibă existenţă materială, însă, spre deosebire de-o consoartă, nu se sinchiseşte să-ţi gătească sau să-ţi spele şosetele.

Aşa că, luat la şuturi de nesomn, m-am statornicit niţel cu coatele pe pervaz scrutând Cernobîlul din spatele blocului, în speranţa că mă voi enerva, mi se va umfla o venă în frunte, va plesni şi voi reuşi dracu’ să adorm. De unde? Iarba pârjolită de astă-vară, gunoiul ornamental, corul de câini care-mi latră serenade nocturne sugrumate de rabie, poliţiştii care ies la agăţat de înjurături cu zornăitoarea dată la blană, sau chiar pelerinii care se întorc din crâşma de la colţ cu capetele plecate de la prea multă pioşenie etilică; ei bine, nimeni şi nimic n-a catadicsit să murdărească cu un strop de pitoresc tabloul romantic din faţa ochilor mei.

Băi, dă-vă! V-aţi vorbit între voi, ă? Staţi pitulaţi într-o scară de bloc, în beznă, şi vă daţi ştrengăreşte ghionţi că “uite, bă, ce l-am păcălit pe fraieru’ ăla! Io-te cum beleşte ochii pe geam să vază dacă ieşim de-aici să ne ducem la neveste! Hă, hă, hă, ce l-am făcut!” Aţi premeditat-o săptămâni întregi, aşa-i? Nu v-aţi mai bătut grasele slinoase din ogradă ca să vă duceţi ziua-n amiaza mare în parc şi să schiţaţi pe ambalajele de la pufuleţi tot felul de scheme… Apoi mi-aţi băgat mârţoaga-n pat ca să vă hliziţi acolo unde până mai ieri boraţi nostalgic felia de salam de import cumpărată cu banii de ţigări ai lu’ ăla micu’. Vă ştiu eu!

Păi asta e omenie, bă? V-am suduit cu toată fiinţa mea în sesiune, sincer şi curat, că la examen vă vedeam pe voi, oploşiţi la scara blocului, râgâindu-l din plămân pe Remus Talent. Cu patos mi-am dorit să muriţi toţi în discoteca aia mobilă de Logan, intoxicaţi cu flatulenţele umede ale puştoaicei pe care tocmai o agăţaserăţi c-un pachet de Kent şi-un bidon de vin marca Murfutlar! Necondiţionat v-am lipit c-o flegmă eticheta de ghiolbani, bă!!! Şi voi aşa mă trataţi? Uite, că m-am şi enervat! Ba chiar îmi zvâcneşte vena din frunte!!!!!!!!……………… Ceea ce-nseamnă că acum pot să mă duc la culcare. Neprezenţa voastră într-un moment crucial al vieţii mele a fost chiar benefică. Ţineţi-o tot aşa, sunteţi nişte băieţi de cacao cu zahăr!